Am citit de curând The Madwoman Upstairs, romanul de debut al Catherinei Lowell. O descendentă, singura rămasă, a familiei Brontë pornește din Statele Unite spre Oxford într-o expediție de detectivistică literară sperând să descopere adevărul ascuns al familiei cu ajutorul jurnalelor membrilor ei. Pentru un iubitor de cărți, lectura e atrăgătoare, căci sunt interpretate cu inteligență și umor subtil pagini întregi din cărți celebre și e adusă în discuție și o vastă bibliografie critică, fără a pune în pericol farmecul poveștii. Îndrumată strâns de tatăl ei, scriitor el însuși, dar și de un profesor de literatură, eroina, Samantha Whiple, descoperă din nou, cum se zice, America: ficțiunea e cel mai mare adevăr pe care îl pot spera oamenii în căutare neobosită de sens.
Am scris adesea despre realitatea ficțiunii și ficțiunea realității, despre minciună și adevăr. Reiau acum subiectul cu alte câteva marginalii stârnite de concluzia acestei cărți simpatice. Samantha învață că marile cărți ale lumii, marile ficțiuni – mă refer, desigur, la marea literatură și la scriitorii ei, nu la Biblie, care e o mare ficțiune colectivă, propusă și impusă ca lege și model – sunt chiar adevărurile despre om și lume pe care merită să pariem mai întâi. Nu scrierile autobiografice, memoriile, jurnalele. Acestea din urmă își au, firește, valoarea și rostul lor, dar sunt „neadevărate“, fiindcă nu se pot elibera de tendința cosmetizantă a celui care își descrie propria viață. Pe de-o parte, fiindcă amintirea, memoria sunt „creatoare“, adică fictive, prin chiar natura lor. Nu doar fiindcă refacem cu mintea de acum ceea ce a fost cândva și împrumutăm involuntar trecutului culori și arome pe care nu le-a avut, dar care răsar acum grație mecanismelor nostalgiei ori încercând să slujească unei teze (de obicei, întunecată) pe care vrem s-o scoatem în lume. Am descoperit, de pildă, nu o dată, la oameni din generația mea sau din unele apropiate amintiri excesiv de sumbre despre realități pe care le-am trăit eu însămi fără să le înregistrez întunecimea ori fără s-o rețin ca definitorie. Intervine adesea amintirea intere sată, una care alege neghina din secară nu pentru a salva secara de impurități, ci pentru a-i acorda neghinei titlul de adevăr și valoare, fie și neagră.
Marea ficțiune are ambiția de a crea lumi de forța și mărimea celei reale. Mica ficțiune a jurnalului, a memoriilor, a mărturiilor are ambiția de a propune ca lume mărunta, cotidiana, nesigura de sine, prăpăstioasa viață a indivi dului. Memoria, ca întoarcere în trecut și amintire, are limitele ei. Și, de multe ori, farmecul ei. Ea înregistrează trecerea timpu lui, dar trecutul la care trimite nu mai e ce-a fost, restituirea lui e imposibilă (vezi Ignoranța lui Milan Kundera: „Nu vom înțelege nimic din viața umană dacă vom continua să trecem cu vederea prima dintre toate evidențele: nicio realitate nu mai există așa cum era atunci când era; restituirea ei e cu neputință“). Cel care se întoarce e altul, locul și timpul pe care încearcă să le recu pereze sunt și ele altele. Marea ficțiune își construiește ea singură un timp și un loc, ambele cu șanse de prelungă valabilitate.
Că realitatea nu are logică și e adesea neverosimilă o știa deja Mark Twain. Ea se „petrece“ neîncetat, fără să lase timp de cântărit fiecare pas al înaintării sale. Doar ficțiunii i se cere logică, sens și arhitectură, doar ea le poate furniza dând un pas în spate și descriind retrospectiv și prospectiv drumul parcurs. Ea are acces la ceea ce se numește „mintea de pe urmă“, una care știe deja și poate reasambla logic înaintarea, chiar dacă post factum. Lucrurile sunt chiar mai acute azi. Față în față cu o realitate ieșită din rânduieli care păreau oarecum eterne, sub modificări iuți și insidioase, ca de nisipuri mișcătoare, ale coordonatelor așa-zisei realități, omul, am mai spus-o, nu-și mai dorește de la literatură oglindirea realității, ci o bună poveste în care să găsească, dincolo de toate zgomotele zilei, o brumă de echilibru, o urmă de omenesc pe care să poată conta, căruia să-i aparțină. Față în față cu timpul și cu moartea, dușmanii săi dintotdeauna pe care a reușit să-i domesticească prin creație, dar mai ales față în față cu micșorarea sa umilitoare în fața seismelor aberante ale lumii de azi, omul are doar soluția ficțiunilor în lanț care să-i furnizeze surogate de adevăruri liniștitoare. De această criză profită mărunta lume a fleacurilor zilei ridicate la rang de eveniment în social media. O formă perversă de deturnat atenția minții omenești, de a-i da iluzia că are însemnătate, că, iată, contează de vreme ce e aplaudată cu like-uri, deci se poate așeza în vitrina internetică, își poate etala, vorba lui Umberto Eco, nimicnicia luând-o drept măreție larg recunoscută.
Marii creatori de lumi ficționale lucrează cu un plan, urmăresc o arhitec tură, o armonie. Pun la bătaie propria experiență de viață alături de cea cu leasă din lecturi și extrag „adevăruri“ asumabile de oameni în general, ba chiar rezis tând în timp grație general-umanului decupat. Pe arhitectura romanescă poți paria. Ea a fost proiectată în detaliu de mintea scriitorului, cizelată, armoni zată până la transparență. Firele toarse din toată cunoașterea acumulată din expe riență proprie ori din cărți sunt țesute cu talentul și imaginația prozatorului și încropesc o țesătură, un covor fermecat care te poate purta cu folos spre tine și spre lume, provocându-te să adaugi în tihna lecturii propriile tale fire salvate timpului. Prin textura romanescă, densă, căci e bătută fir cu fir, și, în același timp, străvezie, căci lucrată cu valențe deschise, cititorul se poate întrezări pe sine, poate învăța despre Om și Lume. În scrisul autobiografic, sunt reținute cu precădere detalii care servesc autoportretului pe care autorul vrea să-l livreze posterității. Cu unele amănunte trecute cu vederea și cu altele născocite anume. În grija de a ieși bine (sau rău, dacă povestea e tezistă), va adăuga și ingrediente măsluite care ignoră adevărul adevărat. Scrisul autobiografic are, în mai înalt grad, și urgența de a lăsa o urmă precum cele scrijelite pe scoarța copacilor din disperarea că, altmin teri, „nimeni nu va ști niciodată că am stat pe terasa vieții până când au sosit ceilalți“, cum zice poetul Nino Pedretti. Recunosc că nu sunt mare cititoare de jurnale și memorii. Nu-mi place doza de melodramă, de impudoare, de jelanie pe care o strecoară și cele mai sobre și mai autoreflexive. Jurnalele sunt, pentru mine, interesante dacă sunt scrise de scriitori care și-au asigurat deja posteritatea. Doar atunci măruntele detalii de viață capătă valoare. Mă interesează, firește, ce a scris Saramago în Jurnalul din anul Nobelului, dar jurnalul lui X, care își povestește cu emfază viața pe care n-a fost în stare s-o prefacă în ficțiune mare nu mă atrage. Lupta mea a lui Karl Ove Knausgard e, cred eu, un exemplu rar de autobiografie la firul ierbii care are toate calitățile marii ficțiuni. Când cineva spune „viața mea e ca un roman, păcat că n-o pot scrie“ se amăgește, dar spune și un adevăr: nicio poveste de viață nu e roman până nu devine roman sub pana ficționarului de talent.
Genul prozei-mărturie/jurnal sugerează că e mai sincer, mai adevărat. Că e relatarea „unui caz real“, cum se precizează în filme, deturnând atenția spectatorului de la un detaliu: chiar dacă e un caz real, „relatare“ fiind, e deja ficțiune. Măruntă, dacă nu i se deschid ferestrele spre perspective vaste. Atracția prozei jurnalistice vine și din ispita pe care o lansează: scoate cheia din broască și te invită să privești. Dar nici proza de ficțiune nu neglijează formula aceasta. Are și ea acel „narcisism infantil“, în sens freudian, pe care Marthe Robert îl pune în seama romanului: „amplifică și eternizează toate obiectele cu care se poate identifica.“
Există o lege a „cuvântătoarelor“ pe care bunica o rezuma lapidar: „Și minciuna-i vorbă!“ I-am adăugat, după șiruri de lecturi, o completare și mai derutantă: nu e doar vorbă, ci, vorbă fiind – manipulată și manipulatoare ca orice lectură –, e, pe cale de consecință, și realitate. Nu există decât ce e pus în cuvinte; puse în cuvinte, așadar, minciuna și adevărul sunt totuna („A scrie înseamnă aproape tot deauna a minți“ – Jules Renard). Min ciuna nu e doar fatalitatea comuni cării umane prin limbaj, dar și rostul ar tei, al literaturii („Arta e o minciună care te ajută să vezi realitatea“, credea Picasso, parcă; sau să crezi că o vezi). Tot ce știm este o rețea de imagini ale lumii marcate de un inevitabil relativism concep tual. De un rest.
Spuneam în Fantome și împielițări („România literară“) că literatura este împielițarea lumii reale. Ține încă aproape și de mit, fiindcă acesta poate furniza farmecul. Preocupată de teme mereu abstracte, fără existență pipăibilă – iubire, ură, spaimă, adevăr, melancolie, timp, tristețe, dreptate, speranță, moarte etc. –, le țese o piele alcătuită din confortul lucrurilor concrete – decor, mobilier, peisaj, costumație în sens larg. „Prin definiție, textele de ficțiune vorbesc despre persoane și evenimente care nu au existat în realitate (și, exact din acest motiv, ne impun să ne suspendăm neîncrederea)“ – Dumas citat de Umberto Eco în Confesiunile unui tânăr romancier. Adevărul ficțiunii e mai tare decât realitatea, are legitimitate textuală internă. E mai credibil, căci „stă scris“ anume într-o nouă ordine existențială.
Ficțiunea (ca reuniune, imbricare de cuvinte) este – a fost mereu – înlocuitor de Real. Ea îl declină, îi împrumută digresiuni, nuanțe, situări cu unghiuri de vedere omenești. Înlocuitor spune mai bine ce vreau să zic decât sinonimele succedaneu, substitut, surogat. E cel-care-ține-locul. Și cum un loc nu poate fi ocupat decât de o entitate, nu de mai multe deodată, ficțiunea ia locul realului și îi adaugă atribute care să-l facă inteligibil, să-i atribuie un sens și chiar un rost. Cunoașterea umană invadează lumea reală și îi impune, fie și temporar, legile ei de năvălitor (fizicienii știu prea bine că nu poți cerceta lumea fără s-o tulburi, cunoașterea dezechilibrează pentru a ajunge în urmă la un echilibru provizoriu). În căutare de noimă, ne strecurăm printre ficțiuni și constructe, cu istorie rezistentă.
Când Henry James mărturisește grija cu care construiește un cadru în care apoi personajele se mișcă singure nu spune nicidecum că le lasă din mână, că el poate lipsi de la fața locului. Cadrul însuși are doze inerente de subiectivitate. Autorul e scenograf, regizor, operator de lumini și de fond muzical. Dacă el rezolvă toate aceste lucruri cu minte lucidă și cu imaginație, personajul pus în text poate da iluzia că se mișcă singur, fiindcă detaliile se vor organiza, ca pilitura de fier sub magnet, ca de la sine. Vor alege „singure“ amănuntele care nu-i pun în pericol conturul desenat de autor. Așa se întâmplă în marea ficțiune, care e lucrare lucidă, intenționată, geometrizând spațiul scriptural și pregătind mișcarea ideilor și personajelor. În mica ficțiune, grija cea mare e pledoaria pro domo. Legitimă și ea până la un punct, dacă adaugă lumini și umbre noi marii ficțiuni a aceluiași autor.
Samantha căuta adevărul în jurnale secrete și corespondență, dar nu acolo avea să-l afle, ci în marile cărți ale celor din familia Brontë, pe care le știa deja, din care culesese deja adevăruri și la care putea reveni mereu și oricând pentru a mai afla ceva demn de reținut. Fiindcă în jurnale scriitorii consemnează lucruri de interes trecător. Pe cele cu adevărat importante pentru scriitor și pe care el le consideră netrecătoare le poți găsi în cărțile sale mari.