O carte impresionantă a publicat de curînd istoricul româno-francez Carol Iancu, de data asta nu despre aspecte ale relațiilor româno-evreiești – cum sînt cele mai multe dintre volumele sale –, ci despre o personalitate: nu un rabin, precum marele Alexandru Șafran, despre care a scris mai multe studii, ci despre poetul Ilarie Voronca: Pourquoi le poète Ilarie Voronca s’est-il suicidé? Correspondances inédites (1939-1947), Paris, L´Harmattan, 2024. În elaborarea ei, autorul se bazează pe informații de el însuși culese, prin convorbiri cu persoane din viața lui Voronca: soția acestuia, Colomba; doctorul Saül Axelrud; doamna Suzette Mazenq-Belmonte, fiica învățătorilor Jean şi Elise Mazenq din satul Moyrazès, care l-au găzduit pe Voronca în timpul celui de al Doilea Război Mondial și i-au devenit prieteni buni și confidenți. Și, la fel, se bazează pe documentele diverse, scrisori inedite, fotografii, acte ș.a., pe care le-a obținut de la martori ai ultimilor ani din viața lui Voronca. De fapt, aceasta este a doua carte dedicată de Carol Iancu, poet el însuși, poetului Ilarie Voronca, prima fiind Ilarie Voronca (1903-1946). De la Brăila la Paris (Editura Academiei Române, 2024), volum colectiv coordonat de el, în care sînt publicate comunicările Simpozionului Internațional Voronca, din 2023 de la Academie.
Vreme de decenii, încă din anii 1970, Carol Iancu a cules informații și documente despre ultima perioadă de viață a lui Voronca, și, așa cum i-a cerut medicul Saül Axelrud, le-a publicat numai atunci cînd acestea nu mai puteau s-o lezeze pe Colomba Voronca, soția poetului. Așa că scrisorile care explicau pentru prima dată în mod documentat, prin chiar mărturisirile lui Voronca, cum a ajuns acesta la sinucidere au fost publicate de istoric abia în 2011, la 65 de ani de la moartea poetului și 17 ani de la moartea Colombei, și anume: într-un voluminos „Dosar“ pe care Carol Iancu mi-a făcut onoarea să mi-l încredințeze pentru revista „Apostrof“. A urmat apoi un alt „Dosar“, trimis de asemenea mie, în 2023, pe care revista „Apostrof“, pe care n-o mai conduceam, l-a găzduit ca pe o mare și tulburătoare contribuție de istorie literară.
În prima parte a cărții sale, într-un amplu studiu monografic, istoricul prezintă biografia și opera poetului avangardist. Ilarie Voronca (Eduard Marcus), brăilean dintr-o familie avută, cu studii de Drept pe care le-a valorificat doar prin posturi administrative, s-a stabilit la Paris în 1933. În momentul stabilirii în Franța, era căsătorit (din 1927) cu Colomba, sora avangardistului Mihail Cosma/Claude Sernet, și, mai important, avea deja o operă beletristică însemnată în limba română. Iar schimbarea țării de domiciliu a însemnat și schimbarea limbii de creație.
Stabilirea scriitorului în Franța nu a dus la ruperea legăturilor lui cu România, el continuînd să lucreze ca funcționar pentru statul român sau chiar în România. Astfel, în ianuarie 1938, era funcționar în Direcția Presei a Ministerului Afacerilor Străine; și, prins de schimbarea de direcție a politicii oficiale a statului față de cetățenii săi evrei, a demisionat, motivîndu-și retragerea prin boală: în 30 ianuarie 1938, Lucian Blaga, atunci subsecretar de stat, i-a aprobat cererea de a fi pus „în disponibilitate“ ca „suferind de o afecțiune hepatică, complicată cu o mare lipsă de globule roșii în sînge…“ (apud Pavel Țugui, în Lucian Blaga, Din activitatea diplomatică, III, 1995); iar noi putem presupune că Voronca a demisionat și cu gîndul la Franța, unde, după cum arată profesorul Iancu, el și soția sa au dobîndit, în iunie 1938, cetățenia franceză.
Carol Iancu reconstituie traseul din Franța al poetului pe durata celui de al Doilea Război Mondial: cetățean francez, întîi ofițer în rezervă, demobilizat în 1940, el se refugiază după înfrângerea Franței în Sud, la Marsilia (1940-1942), devine lucrător agricol în satul Orpierre, apoi ajunge în Moyrazès (1943-1944, în total șaptesprezece luni). În această perioadă, el a fost un refugiat, în pericol ori de cîte ori patrulele germane dintr-un oraș vecin făceau raiduri de capturare a evreilor ascunși în zonă – și există dovezi, identificate ca atare de Carol Iancu, cum că Voronca a fost implicat în mișcarea de rezistență.
În timp ce se afla în Sud, în ciuda ocupației modeste prin care și-a cîștigat viața, poetul a continuat să scrie și să traducă. Din această perioadă datează colaborarea lui, intermediată de Eugen Ionescu, atunci funcționar („secretar cultural“, precizează el într-o scrisoare către N. Bagdasar) al statului român în Legația de la Vichy, la revista „Les Cahiers du Sud“, și anume, cu traduceri din Arghezi și Blaga, semnate „E. Valla“, după cum precizează Ionescu în corespondența sa cu Vianu și cu Bagdasar. Semnificativ pentru acei ani, redactorul-șef al revistei, Jean Ballard, cu care Voronca era în relații amicale, nu știa cine se ascunde sub respectivul pseudonim. Din poemele lui Arghezi, cu excepția poemului Fără lut, tradus de Eugen Ionescu, celelalte au fost traduse de Valla=Voronca. După același Eugen Ionescu, în toamna anului 1945, Voronca ar fi avut traduse „optzeci de poeme de Tudor Arghezi“.
În cei aproape doi ani petrecuți la Moyrazès, Voronca a legat prietenii pe viață, atît cu medicul Axelrud (și acesta originar din România, degradat de legile rasiale franceze la pierderea cetățeniei franceze și a dreptului de practică medicală), cît și cu familia Mazenq, Elise şi Jean Mazenq, plus fetița lor, Suzette, atunci de zece ani. Familia Mazenq l-a găzduit, l-a hrănit, l-a îmbrăcat, adică l-a adoptat și salvat pur și simplu. Nu este de mirare că profesorul Carol Iancu, din recunoștință față de omenia lor, a avut inițiativa de a-i recomanda post-mortem la Yad Vashem pentru titlul onorific de „Drepți între Popoare“ (dosarul este în curs).
Poetul a stat la prietenii săi pînă în august 1944, cînd eliberarea Franței i-a permis să se întoarcă la Paris, unde a început să lucreze la Radiodifuziunea Franceză, secția pentru România. Scrisorile lui din această perioadă, fie către doctorul Axelrud, fie către familia Mazenq, trădează criza sufletească a poetului și dorința lui să-și pună viața în ordine. Edi (cum își semna scrisorile către prieteni, așadar cu numele lui real la naștere) era separat din 1939 de Colomba, din cauza legăturii lui cu o altă femeie, cu Rovena. Capitolul pe care Carol Iancu îl dedică acestei legături amoroase și informațiile aflate în cele opt „Anexe“ ale volumului – primele șapte cuprind epistole trimise și primite de Voronca în perioada 1939-1946, plus două epistole care au legătură cu poetul, fără să îi mai poată fi adresate lui, căci nu mai era în viață (o scrisoare din vara 1946 a surorii lui Ilarie către Elise Mazenq, una a Colombei Voronca, din 1947, adresată medicului Axelrud); iar cea de-a opta „Anexă“ reproduce fotografii și facsimile – clarifică fatala poveste de dragoste în care a căzut Voronca.
Scriitorul a cunoscut-o pe Rovena Văleanu în 1937. În 1939 erau împreună, la Paris, iar din scrisorile ei către Edi, trimise din România (anii 1941-1942), înțelegem că ea n-a fost deloc pasivă în crearea relației lor. Ultima ei scrisoare păstrată (au existat și altele, pierdute) este din octombrie 1942. Fotografiile ne-o arată ca pe-o doamnă frumoasă, iar din epistole ne putem da seama că frecventa lumea intelectuală a Bucureștiului, de exemplu invoca vizite la Lovinescu (Carol Iancu nu menționează s-o fi identificat în Agendele criticului; la rîndul meu, nu am reușit să-i identific prezența în însemnările lovinesciene), cînta la pian și dorea să-și găsească o școală unde să predea muzica. Căsătorită fiind, a divorțat de dragul lui Voronca. Doldora de declarații de iubire, scrisorile ei sînt foarte insistente în privința dorinței/cererii ei ca Edi s-o ducă în Franța, să se căsătorească. O dorință care, atunci, friza imposibilul: era război, iar relațiile lui Voronca – care, într-o vreme de persecuții antisemite și cînd el însuși devenise o țintă a legislației rasiale din Franța, nu l-ar fi putut salva nici pe el (el însuși a fost salvat de familia Mazenq) – erau puține și literare, deci ineficiente pentru o asemenea situație. În plus, Voronca nu era divorțat (în scrisorile către Elise, care era catolică, el își asuma, în numele catolicismului propriu, imposibilitatea de a divorța; abia în aprilie 1945 declară, într-o scrisoare către aceeași înțelegătoare Elise, că ar dori să se recăsătorească, ceea ce, evident, ar fi implicat și un prealabil divorț).
Odată cu terminarea războiului, Voronca a testat relația lui, în continuare afectuoasă, cu propria sa soție, dar a renunțat la iluzia unei împăcări, Colomba însăși fiind prinsă într-o legătură cu un scriitor (la rîndul lui căsătorit). Și-a încercat șansele maritale la o colegă de la Radio, Cristina Louca (Luca?), și a fost respins. Iar atunci, așa pare dacă ne luăm după scrisori, în mintea și sufletul lui a revenit Rovena.
Carol Iancu observă că existența Rovenei, menționată aluziv și fără nume într-o scrisoare din 8 septembrie 1944, drept un secret dureros al lui Edi, intră insistent în epistolele lui abia în aprilie 1945: și anume, Rovena apare, cu nume cu tot, exact cînd Voronca îi scrie prietenei sale Elise că ar vrea să se recăsătorească și că tînăra comunistă Louca l-a refuzat. După această dată, iubita lui din București (re)devine preocupare de căpătîi, ba chiar obsesie. În ianuarie 1946, Voronca s-a dus cu trenul la București, după ea. A avut parte de o primire scriitoricească sărbătorească, la masa dată în onoarea lui (2 februarie 1946) au fost de față, după cum se vede pe o pagină cu semnături, P. Constantinescu-Iași, Gala Galaction, Ion Pas, G. Ivașcu, Ștefan Roll, Gr. Preoteasa, E. Jebeleanu, Miron Constantinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Cella Serghi, Dumitru Corbea, Aurel Baranga, Sașa Pană, G. Macovescu, Cicerone Theodorescu, Lucia Demetrius și alții, al căror nume nu am reușit să îl descifrez, oameni de stînga și de centru democrat, reuniți în jurul lui Voronca, acesta la rîndul lui devenit, la sfîrșitul războiului, nu avem de ce să ne mirăm, comunist cu acte în regulă; și, bineînțeles, era de față Rovena, care, subliniază Carol Iancu, a semnat: „Rovena Voronca“. În timp record, Edi a reușit să obțină actele necesare pentru ca Rovena să plece cu el în Franța. În 23 februarie 1946, cuplul a ajuns cu vaporul în Franța, la Marsilia.
Dezmeticirea amîndurora a întîrziat numai cîteva zile: în 27 februarie 1946, într-o scrisoare către confidenta sa Elise, Edi admite că este „mereu bolnăvicios pasionat de Rovena. Ea mă iubeşte mai puțin (m-a iubit ea vreodată mai mult?)“. Fiecare scrisoare pe care a scris-o după această dată etalează otrava. Eșecul. Voronca era în curs de divorț. Rovena, la fel („Și divorțul ei nu este încă terminat“), ceea ce înseamnă că, din moment ce în 1941 se declarase divorțată, sau atunci nu spunea adevărul, sau între timp se recăsătorise cu altcineva, nu e clar. Criza a izbucnit în 3 martie – Edi a recunoscut cinstit că i-a simțit apropierea încă de la București, clar pe vapor în voiajul lor spre Franța. Or, în 3 martie Rovena recunoaște că, de fapt, iubește pe altcineva, un bărbat la rîndul lui însurat și în curs de divorț, care vrea să se însoare cu ea. La întrebarea lui Edi: „De ce nu mi-ai spus nimic la Bucureşti?“ răspunsul a fost: „– N-am vrut să-ți fac rău“.
A urmat o descompunere rapidă a chiar sensului vieții lui Voronca – în absența documentelor, nu știm și nu putem presupune ce gîndea și simțea Rovena; oricum, amîndoi erau prinși într-o largă încîlceală de cupluri și destine legate unele de altele, deși chinuite și unele chiar sfărîmate. Într-o criză existențială copleșitoare, Voronca a făcut cîteva gesturi dezordonate: a încercat să se sinucidă; a trimis spre publicare Traité du parfait bonheur, carte inspirată din imaginea sa utopică asupra fericirii pe care i-o va aduce viața cu Rovena și cu care, probabil, în situația de criză în care se aflau, spera că-și va îmblînzi iubita. Tot așa, căutînd terapii de detașare de ea, uneori i se pare că va reuși să se vindece, alteori simte că n-are scăpare și plănuiește să se retragă la o mănăstire sau într-o izolare anonimă, pentru doi ani. Sau, după cum i-a mărturisit doctorului Saül Axelrud în scrisoarea din 26 martie 1946, ultima, o violează pur și simplu: „O iau cu forța o dată sau de două ori pe zi. Se arată dezgustată. Niciun cuvânt drăguț“. În aceeași zi de 26 martie, le cere prietenilor lui din Moyrazès sfaturi, le adresează întrebări la care nimeni nu ar fi știut răspunde, apoi revine în 27 martie, pradă suferinței lui greu de dus. Au fost ultimele lui strigăte după ajutor.
„Doctorul Axelrud mi-a mărturisit că a luat cunoștință cu întârziere de această scrisoare și că nu a reușit să-l contacteze pe poet în zilele urmă toare“, scrie Carol Iancu. În ceea ce-i privește pe soții Mazenq, în urma scrisorii din 27 martie, i-au scris amîndoi, imperativ, chemîndu-l să vină imediat la ei – dar, deoarece poștărița din localitate deschidea scrisorile, au pus-o la poștă (au plănuit să o pună? documentele nu sînt clare) dintr-o localitate vecină, drept care s-a produs o întîrziere în corespondența lor. Poate că, dacă doctorul Axelrud n-ar fi aflat cu întîrziere de suferința prietenului său și l-ar fi căutat, și, în plus, dacă scrisoarea imperativ-fraternă a soților Mazenq către Edi n-ar fi întîrziat, scriitorul ar fi fost salvat. În 1926 Voronca își declarase, ludic, drept patrie și națiune „imagi-NAȚIUNEA“. Dar în 1946, după anii de spaimă, insecuritate și uzură prin care trecuse, el nu a mai avut puterea de a se imagina supraviețuind fără femeia iubită. S-a sinucis în 4 aprilie.
Cît despre Rovena, „femeia fatală“ din aceas tă preaomenească și dureroasă poveste de dra goste și moarte, ea a murit, se pare, de cancer, la cîțiva ani după Edi, iubitul ei adorat și mai apoi deloc iubit – o informație pe care o am chiar de la profesorul Carol Iancu (care, în lipsa unor date precise, nu a înregistrat-o în cartea sa). După toate semnele, numărul scrisorilor schimbate între ea și Voronca a fost mai mare. Știm că și tragediile individuale, nu numai acelea colective, lasă urme adînci și pe termen lung, așa că, poate, alte scrisori, ale lui, ale ei, vor mai ieși la lumină, așa cum a ieșit nu cu multă vreme în urmă, în traducerea lui Vladimir Pană, și Jurnalul sinuciderii scris de Voronca însuși.
Carol Iancu insistă pe un superb vers al lui Voronca: „Nimic nu va întuneca frumusețea acestei lumi“. Cîteodată, însă, se-ntîmplă ceva ce o întunecă.