Tristeți
Îmi port ca pe-un copil bolnav tristețea,
prin parcu-n care frunzele, asemeni clopotelor,
plâng;
și-aud cum crește neliniștea începutului de
toamnă departe,
și cum aleargă păsările ploii pe acoperișuri negre
și se frâng.
E-aceeași amintire și-aceeași deznădejde veche.
Aș vrea cu brațele tale de astă-vară să mă
cuprinzi;
Pășesc pe urmele trecutului nostru, cum aș
merge după un om cunoscut,
și, totuși, nu-ți mai găsesc gestul, în lacul cu
mohorâte oglinzi.
E pretutindeni un aer apăsător, ca de spital,
și pomii în despletiri își spun mâhniri știute.
Amintirea ta îmi închide drumul ca un mal,
și-mi simt gândurile, în pietrișul umed, căzute.
Așa: vino să-mi ridici sufletul, ca pe-o coajă de
copac,
și să-mi citești durerile închise-n cuiburi de
păsări triste,
acolo. Mâinile tale să-mi fie deznădejdii
mătăsoase batiste,
și ochii tăi, pentru copilul tristețelor mele,
odihnitor hamac.
Vântul răscolește cerul ca pe-o carte deschisă.
Aud fâșâitul foilor pe care-s scrise atâtea povești
dureroase.
…De departe vine prevestirea unui sfârșit
apăsător,
și eu îmi port tristețea ca pe-un copil, prin săli de
spital reci și întunecoase.