La 1 martie anul acesta se împlinesc 65 de ani de când cei doi intelectuali desemnați dintr-un celebru lot, Constantin Noica și Dinu Pillat, sunt condamnați de autoritățile comuniste la închisoare politică, fiecare cu sentințe de 25 de ani de muncă silnică. Romanul lui Dinu Pillat Așteptând ceasul de apoi, a devenit corpul delict al sinistrului proces comunist. Cartea a fost și ea „arestată“ și a dispărut pentru aproape jumătate de secol – a fost recuperată, miraculos, pentru memoria culturală publică acum un deceniu și mai bine. Despre memoria, dar și justiția cărților este vorba în această conversație cu Monica Pillat, fiica lui Dinu Pillat și nepoata lui Ion Pillat.
Cristian Pătrășconiu: Primele cărţi de care îţi aminteşti? Cărţile lângă care ai deschis ochii?
Monica Pillat: Poveştile au fost cele care mi-au deschis ochii asupra lumii. Îmi aduc aminte de două ediţii superbe, moştenite de la bunicul meu, poetul Ion Pillat: basmele lui Charles Perrault, în franceză, ilustrate de Gustave Doré, şi două volume în germană, cu poveştile lui Hans Christian Andersen, însoţite de poze colorate magnific. Numai că ilustraţia de la Privighetoarea, înfăţişând coşmarul de noapte al împăratului, care alesese pasărea mecanică în locul celei vii, îmi provoca o asemenea spaimă, încât o rugam pe mama să ascundă bine cartea, ca să nu o mai pot găsi niciodată. Apoi, serile, ea îmi citea din poveştile Fraţilor Grimm, din basmele lui Ion Creangă şi ale lui Petre Ispirescu, iar cu tata jucam pe roluri Prinţesa şi bobul de mazăre.
Fizic, unde erau cărţile în familia Pillat? Unde stăteau ele?
În casa bătrânească a bunicii mele materne, Ecaterina Filipescu, unde ne-am mutat în 1952, tata a adus din locuinţa poetului (ocupată treptat de securişti) o bibliotecă plină cu cărţi frumos legate, unele în piele, altele în pânză fină, ori în carton de culori stinse, bibliotecă pe care a aşezat-o în dormitor, în dreptul ferestrei deschise spre grădină. Pe această mobilă simplă, dar graţioasă, a pus miniatura caravelei lui Columb, Santa Maria, pe care Ion Pillat o cumpărase cândva la Paris, de la buchiniştii de pe malul Senei. În camera bunicii gazdă, se afla o altă bibliotecă, cochetă, stil Art Nouveau, pe patru nivele, de dimensiuni mai mici, care adăpostea volumele cumpărate în timp de soţul ei, cizmar, devenit patronul magazinului cu pantofi de lux de pe Calea Victoriei, în anii ’30. Erau ediţii ieftine, de popularizare, din literatura română şi universală, de la antici până la moderni. Pe latura de sus a mobilei, la mijloc, se ridica o scrumieră de lemn brun în formă de bărcuţă cu pânze. Tata îmi spunea, încă de pe vremea când nu intrasem la şcoală, că prin citit poţi călători oriunde, poţi descoperi tot felul de minunăţii, nu doar despre lumea largă, ci chiar despre tine însuţi.
Dar primele cărţi pe care îţi aminteşti că le-ai citit?
Am navigat prima oară cu Robinson Crusoe, am explorat necunoscutul cu Mowgli din Cărţile junglei, cu Tom Sawyer şi cu Alice în Ţara Minunilor. Nici acum nu mă pot despărţi de aceste cărţi.
Unde găsim acum cărţile din bibliotecile familiei Pillat?
O mică parte din cărţile tatălui meu, Dinu Pillat, şi din cea a părintelui său poet se găseşte pe rafturile modestelor biblioteci din locuinţa noastră, situată într-un apartament de bloc din Drumul Taberii. Am donat o serie întreagă din volumele rămase Muzeului Naţional al Literaturii Române care se află expuse provizoriu în încăperea destinată Colecţiei Familiei I. Pillat, în Casa Memorială Liviu şi Fanny Rebreanu, din str. Gheorghe Marinescu nr. 19, Bucureşti. De asemenea, am dăruit o mare parte din cărţile moştenite Bibliotecii Judeţene din Bistriţa Năsăud. Directorul acestei biblioteci, preotul poet Ioan Pintea, un devotat slujitor al culturii, a acordat un spaţiu generos acestei donaţii. Am mai dăruit în timp şi Muzeului I. C. Brătianu de la Florica multe din scrierile familiei, apărute în anii ’90 şi 2000.
Şi unde nu le mai găsim? Direct spus, au fost arse cărţi ale familiei tale? Arse şi nu doar arse?
Sub urgia regimului comunist, în anii ’50, la ordinele oficialităţilor, au fost arse toate cărţile din biblioteca lui Ion Pillat de la Miorcani şi toate volumele din biblioteca familiei I. C. Brătianu de la Florica. Din biblioteca poetului de la Bucureşti, tatăl meu a fost nevoit să vândă pe nimic ediţiile rare, inestimabile ca valoare, primite sau cumpărate de părintele lui din librăriile şi anticariatele Europei. Cum bunicile mele nu aveau pensie, tata era şomer, iar mama, ca secretară a Şcolii Sanitare, aducea acasă un salariu de mizerie, banii obţinuţi din vânzarea cărţilor ne-au asigurat supravieţuirea în acei ani.
Ai văzut vreodată cum ard cărţile?
Nu am văzut grozăvia distrugerii unei civilizaţii incriminate pentru iubirea de cultură, dar am simţit, copil fiind pe atunci, durerea tatălui meu la despărţirea de volumele-comori pe care le înstrăina astfel, pentru ca familia noastră, graţie sfâşietorului schimb, să aibă cu ce se hrăni şi îmbrăca, să nu ducă lipsă de medicamente şi să îşi procure minimul necesar de lemne pentru încălzirea sobelor iarna.
Pe cine încălzesc cărţile arse? A ce miros cărţile arse?
Mi s-a povestit că la Miorcani, cu focul înteţit de arderea cărţilor în curte, sătenii pârjoleau pielea porcilor tăiaţi, chiar acolo, în bătătură. Vila Brătienilor de la Florica a servit drept grajd pentru vite, până când, plăcându-i aşezarea şi arhitectura casei, Nicolae Ceauşescu a dat ordin să fie transformată într-un hotel de lux pentru uz personal şi pentru protocol. În monumentala bibliotecă de acolo, întinsă pe toţi pereţii, de sus până jos, rămăseseră la vedere, pe rafturile de jos, materiale de propagandă comunistă şi, după mărturiile doamnei Georgeta Filitti, câteva volume publicate la noi în limba coreeană. Cărţile arse miros a deznădejde, a gol şi a singurătate. E ca şi cum, sub ochii tăi, o oază ar fi înghiţită de deşert.
Cât e de tristă o casă în care nu sunt cărţi?
O asemenea locuinţă este ca un act de identitate pe care nu e trecut încă niciun nume. Afirm acest lucru deoarece cred că nu doar experienţele de viaţă ne definesc, ci şi cărţile care ne modelează mintea şi sufletul.
Ce îţi citeau părinţii când erai mică?
Cum de la 7 până la 11 ani am făcut temeinic scarlatină, tuse măgărească, pojar etc., petrecând destul de mult timp în pat, cu febră şi cu celelalte necazuri ale bolilor, pentru care pe atunci nu erau vaccinuri, ai mei îmi citeau cu vocile lor melodioase fel de fel de poveşti. Manana, bunica mea maternă, îmi citea seara dintr-o carte intitulată Licurici, felinare mici; Buni, bunica mea paternă, îmi traducea din franceză, dimineţile, din volumele Contesei de Ségur, Necazurile Sofiei, Hanul Îngerului Păzitor, Jacques voiosul şi Jacques morocănosul. După-amiezile, mama se aşeza pe marginea patului meu şi îmi citea din Cuore sau din Fram, ursul polar, a cărui poveste mă făcea să plâng în hohote; tata mă alina citindu-mi din Selma Lagerlöf, Minunata călătorie a lui Nils Holgersson, iar alteori alegea din Ionel Teodoreanu pasaje din La Medeleni, din Prăvale-Baba sau din Casa bunicilor. Pentru mine, până la urmă, devenise o încântare să fiu bolnavă.
Ai cărţi subliniate/ adnotate de părinţi, de bunici?
Da, atât bunicul poet, cât şi tata şi-au lăsat paşii minţii pe cărţile citite. Din biblioteca lui Ion Pillat, printre puţinele volume rămase, figurează Operele complete ale lui Edgar Allan Poe, ediţia princeps în patru volume, în limba engleză, legată în piele sinilie, iar titlurile de pe coperţi sunt scrise cu litere de aur. Când am ales ca subiect pentru doctoratul în literatură comparată modernitatea nuvelei fantastice a acestui artist, nu am ştiut că mă voi întâlni la lectură cu bunicul meu care, cu un creion fin, îşi notase impresii pe marginea câte unei pagini, ori subliniase frazele care îl im pre sionaseră în mod deosebit. M-am bucurat imens, în acele clipe, descope rindu-i astfel prezenţa şi am avut de atunci senzaţia de siguranţă pe care ţi-o dă pe munte un drum marcat. Mergând pe urmele lui, nu aveam cum să mă rătăcesc, ba mai mult, parcurgeam traseul împreună. Pe de altă parte, tata a lăsat în cărţile citite, pe ultima filă unde figura cuprinsul, semne în dreptul titlurilor, arătând care erau poemele sau prozele sale preferate. În unele volume, a inserat pagini scrise de mâna lui cu mărturiile şi crezurile autorilor copiate din revistele literare, recenzii decupate din ziare, rareori însoţite şi de observaţii proprii.
Au, de fapt, cărţile memorie?
Cărţile păstrează memoria pe care creatorii lor au aşternut-o pe pagini, cu experienţele personale, trăite fie în mod real, fie imaginar, încrustate, ca nişte pietre preţioase, în montura epocii, cu specificul mentalităţii şi aspiraţiilor timpului. Mă gândesc şi la memoria cărţilor citite de noi, de-a lungul vieţii, memorie care ne însoţeşte până la capăt, lărgindu-ne necontenit orizontul.
Ce fel de memorie e aceasta? Ce ar fi esenţial de spus în această privinţă?
Amintirea vie a lecturilor noastre, ca şi memoria trecutului, păstrată în cărţile citite, asigură în chip benefic trăinicia legăturii dintre prezent şi tradiţie, fluidizând transferul de energii care dă pondere noutăţii şi împrospătează vechimea prin reinterpretare.
Cât de fragile sunt cărţile?
Cărţile pot fi distruse cu uşurinţă, în epocile de radicalism care văd în cultură o primejdie de ordin politic şi, de aceea, caută să rupă prezentul din rădăcini şi să înceapă totul de la zero, ca nimic să nu se mai poată raporta la etaloanele valorice ale civilizaţiei anterioare. Iconoclasmul, arderea periodică a bibliotecilor, exterminarea elitelor au efecte devastatoare, iar adesea pierderile sunt irecuperabile.
Cât de puternice sunt?
Cărţile îşi arată puterea atunci când sunt ţinute minte şi când devin un izvor de curaj, de speranţă şi de creativitate. Mă gândesc la marii intelectuali ai României care au reuşit să supravieţuiască ororilor din temniţele comuniste ai anilor ’50-’60, datorită energiei dobândite prin cultură. Se ţineau prelegeri, se recitau poezii, se învăţau limbi străine prin intermediul semnalelor Morse care transformau pereţii celulelor în biblioteci sonore. S-au scris poeme, cugetări şi predici cu acul pe bucăţi de săpun, cu furculiţa pe lemn şi pe pietre. Inventivitatea acelor oameni, lipsiţi aparent de toate mijloacele comunicării, s-a dovedit a fi infinită.
De ce anume nu ne pot apăra ele?
Nu ne pot apăra de propriile noastre optuzităţi. Ele sunt menite să ne iniţieze, să ne smulgă de sub clopotul de sticlă al comodităţii şi inerţiei, să ne provoace la depăşirea limitelor. Câtă vreme alegem doar lecturile facile, ca să ne omorâm timpul, între două trenuri, de pildă, rămânem pe dinafară, condamnaţi să trăim în zona lucrurilor consumabile. Aş compara cărţile adevărate cu echipamentul spiritual de care avem nevoie pentru a escalada cu bine munţii de greutăţi şi de încercări ale vieţii.
Nu cumva cărţile ne păcălesc? De pildă că lumea e mai bună decât este de fapt?
Avem de a face cu tot felul de cărţi: unele ne iau pe tărâmul iluziilor, altele ne avertizează asupra primejdiilor posibile, dinăuntrul şi din afara noastră, ni se dezvăluie abisurile omeneşti, ni se oferă variate căi de ieşire la lumină. Salvarea sau eşecul ţin de discernământul ori de naivitatea cititorului care se lasă locuit sau nu de lectură. Don Quijote şi Emma Bovary sunt doar două exemple celebre de fiinţe care, induse în eroare de cărţile parcurse, ajung să îşi confunde existenţa cu ficţiunea. Şi unul, şi altul sfârşesc lamentabil, Cavalerul Tristei Figuri se stinge odată cu arderea bibliotecii sale, eroina lui Flaubert îşi pune capăt vieţii care n-a corespuns idealurilor romanţioase din literatura amăgitoare a vremii. Aparent nişte rataţi, Don Quijote şi Emma Bovary au devenit cu timpul camarazii de drum ai cititorilor autentici, ajutându-i nu numai să nu se rătăcească, ci şi să le preia pe mai departe căutarea. Mă gândesc, în acest sens, la cugetarea lui Nicolae Steinhardt, prilejuită de personajul lui Cervantes, potrivit căreia depinde doar de noi să ne facem din traiul pe această lume o tavernă sau un castel.
În romanele sale, în special în Tinereţe ciudată şi în Aşteptând ceasul de apoi, Dinu Pillat a reluat în manieră proprie tradiţia compunerii unui caracter în funcţie de lecturile sale, arătând atât influenţa previzibil nefastă a unor cărţi asupra eroilor lui, cât şi insolitul deciziilor luate de unii dintre ei, decizii care le contrazic aşteptările livreşti. Am în minte personajele Veniamin din Tinereţe ciudată, împătimit cititor al Evangheliilor, care optează pentru sinucidere, şi Stanian, din Aşteptând ceasul de apoi, care, sub aşa-zisul impact al Noului Testament şi al Apocalipsei, îşi părăseşte soţia şi copilul pentru a îmbrăţişa monahismul.
Crezi că există o justiţie făcută de cărţi?
Desigur. Cele mai la îndemână exemple îmi sunt Aşteptând ceasul de apoi, cartea considerată obiect delict în procesul intelectualilor Noica-Pillat, în anii ’60, Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt şi Memoriile lui Alexei Navalnâi, volum tradus în româneşte şi apărut în 2024, la Editura Litera. În ciuda tuturor urgiilor şi a constrângerilor impuse de totalitarismul comunist, aceste mărturii au supravieţuit miraculos autorilor, iar publicarea lor le-a făcut postum dreptate, demonstrând că memoria nu poate fi distrusă, după cum nici trecutul nu poate fi îngropat.
Cum anume ai descrie această dreptate făcută de cărţi?
Minunea păstrării şi aducerii la lumină a cărţilor interzise a fost posibilă graţie unui lanţ al Binelui, gândit de urmaşii celor sacrificaţi care şi-au coalizat energiile pentru a reface legăturile rupte între prezent şi tradiţia moştenită. Cultul amintirii este liantul dintre generaţii, izvor de nădejde şi cutezanţă, dar şi păzitor de comori.
Cum învie o carte? Când învie ea?
O carte învie atunci când o iei din bibliotecă şi o deschizi. Ceea ce urmează este o experienţă de întrepătrundere spirituală: citind, trezeşti la viaţă scrisul de pe pagini, gândurile, sentimentele şi fantezia autorului; în acelaşi timp eşti citit şi tu de cel din vechime, iar în actul lecturii îţi descoperi reacţii şi trăiri necunoscute. Parcurgerea unor cărţi de valoare te leagă de tot ce a fost înaintea venirii tale pe lume şi îţi pregăteşte sufletul şi mintea pentru viitor.
„Cartea ca o apă vie.“ Cum comentezi citatul?
Este un citat de care se tem dictatorii. De aceea, în vremurile crunte, s-au ars atâtea biblioteci, au fost închişi atâţia liber-cugetători care opuneau teroarei cultura şi civilizaţia. Cei care citesc îşi cultivă gândirea, capătă ţeluri în viaţă, discern demagogia de adevărul autentic şi nu pot fi manipulaţi. Ei ştiu de unde au plecat şi încotro se îndreaptă, apa vie a cărţilor formatoare le dă tărie şi verticalitate morală. Pentru aceste calităţi, oamenii culţi au fost din totdeauna consideraţi duşmani de către regimurile totalitare.
Istoria familiei tale e şi istoria unei răni imense, a unei suferinţe dintre cele mai atroce. Răscumpără, măcar în parte, cărţile ceea ce, în bine, nu a fost să fie?
Dacă ele restituie ceva, fie şi postum, din ceea ce li s-a luat alor mei de către prigoana comunistă, atunci se poate aduce binele în locul răului făcut. Salvarea lor stă în puterea noastră de a nu-i uita.
Cărţile sunt un dar de bunătate? Această formulă vine de la tatăl tău…
Cele mai frumoase daruri pe care le poţi face cuiva sunt cărţile. Prin ele şi cu ajutorul lor poţi împărtăşi cu ceilalţi idealurile, gusturile, alegerile tale, îţi poţi înţelege mai bine semenii dar şi propriile porniri sufleteşti, emoţiile, neliniştea. Cine vrea să se cunoască în profunzime trebuie să intre într-o bibliotecă, să afle citind despre sine însuşi şi să îşi dorească a fi o verigă între trecut şi prezent.
Cum ne pot apăra astăzi cărţile?
În vremurile atât de tulburi de acum, cărţile nu constituie doar un refugiu momentan, ci şi un pilon de sprijin mental pe care înţelepciunea celor de până la noi l-a consolidat în timp. În paginile lăsate de înaintaşi, întâlnim modele de conduită, de curaj şi de demnitate, putem, sub imboldul pilduitoarelor exemple, să învăţăm cum să ne stăpânim fricile, cum să creăm armonie în miezul dezordinii, cum să ne întărim unii pe alţii în faţa dezastrelor. Constantin Noica, într-o carte de filozofie care mi-a devenit călăuză, anume în Deschiderea întru fiinţă, arată cititorului cum poate transforma o constrângere teribilă, denumită de el „închidere“, într-un prilej de lărgire a orizontului spiritual. În opinia sa, vicisitudinea oferă minţii creatoare libertatea afirmării plenare. Cele mai vitrege condiţii nu te paralizează, ci îţi stimulează inventivitatea care preschimbă captivitatea în „deschidere“, văzută ca spargere a limitei, spargere necesară creşterii şi dezvoltării intelectuale pe mai departe.
Cum să reînvăţăm că, nu duşmani, ci aliaţi ne sunt cărţile?
Cu cât citim mai mult, cu atât devenim mai nuanţaţi în simţire şi în felul de a gândi. Totodată, cărţile ne ajută să ne exprimăm mai bine şi mai frumos gândurile, opţiunile, să devenim mai convingători în argumentare, când pledăm pentru o cauză nobilă. Cultura care cuprinde în ea toate artele, de altfel, este dătătoare de frumuseţe, de energie şi de speranţă. Ea ne înconjoară viaţa ca un nimb, umplând-o de strălucirea înţelesurilor înalte. Cine vrea să ne convingă că nu avem nevoie de cărţi, vrea să ne menţină în ignoranţă şi necunoaştere, pentru a ne folosi ca pe nişte marionete în sforăriile sale meschine.
Când deschizi o carte de Dinu Pillat, de Cornelia Pillat, tatăl tău, mama ta sunt acolo cu tine?
Când deschid o carte scrisă de tata, fie ea roman sau istorie literară, el vine cu o întreagă epocă, însoţit de toţi ai lui, de colegii scriitori ai generaţiei pierdute, cum a fost numită generaţia sa, prinsă la mijloc între un război teribil şi un regim devastator. Dar, în acelaşi timp, îmi aduce fineţea şi parfumul unei civilizaţii în amurg, pe care am întrezărit-o prin el. Ca şi părintele lui, Dinu Pillat a avut cultul tradiţiei şi al memoriei care l-au făcut să scoată din uitare prin scris, pe cât i-au îngăduit timpurile, pe autorii iubiţi, aruncaţi pentru o perioadă la gunoi de oficialităţile comuniste. Printre aceştia se aflau chiar Ion Pillat, Lucian Blaga, Ion Barbu, Max Blecher, Ştefan Neniţescu, B. Fundoianu, Emil Botta, Ionel Teodoreanu.
Când deschid o carte scrisă de mama, fie de istoria artei, fie de memorii, retrăiesc momentele petrecute demult cu ea în bisericile de tradiţie bizantină, din jurul Bucureştiului, biserici cărora le explora pictura. Mama citea bisericile ca pe nişte cărţi din piatră, în care vechii zugravi, adesea anonimi, înfăţişaseră legăturile şi împletirile vremurilor lor cu trecutul sacru din Biblie. Studiile ei asupra picturilor murale din epoca lui Matei Basarab se concentrau pe interpretarea mesajului tainic transmis de programul iconografic al fiecărei biserici, care varia atât în reprezentarea, cât şi în distribuirea scenelor. Tema ei predilectă era Apocalipsa, sfârşitul şi epifania lumii, prin care căuta să înţeleagă, privind ca printr-un ochean, urgiile propriei sale vieţi.
Cum anume te rugai, alături de tatăl tău, în copilărie?
Ne rugam împreună, eu în aşternut, tata îngenunchiat la capul patului, şi în fiecare seară el mă învăţa cum să îmi ţes calea spre trecutul nostru divin.
Trecutul divin, adică?
Am vorbit până acum despre tăria şi demnitatea celor care au ţinut să ducă mai departe flacăra continuităţii prin civilizaţie, dar nu ne-am referit încă la puterea şi frumuseţea descendenţei noastre dumnezeieşti, la punţile pe care credinţa le întinde între noi şi Cel ce ne trimite să Îi fim soli pe lume, ca să dăm rost de adâncime şi lumină vieţii noastre. Dincolo de tradiţia culturală ce asigură prezentului soliditatea, se află temelia acestei forţe inefabile din care ne tragem fiinţa. Este trecutul nostru divin care ne umple de nemurire fiecare clipă.
10/2025
