lacrimi de sidef
iată-i din nou
la răscrucea marilor drumuri
de pe străbunele noastre
plaiuri
de unde au dispărut
toți câinii de pază
toți ciobanii mioritici
topiți în perfidele blănuri
de oaie
îmbărbătați de vajnicii patrioți
când cineva pică
altul ia steagul
împuținați vor fi și mai
puternici
indestructibili precum betonul
fabricilor
în care-și fac cuib ciorile
cu speranțele zdrențuite
cu genunchii zdreliți de uitatele îngenuncheri
nu se vor lăsa niciodată supuși
pentru patrie
oricând o lacrimă de sidef
și-un piept de aramă
pe care să zdrongăne o medalie
ce va fi
a vrut să cânte și el
zorii noi
care se-ntrezăreau după ziduri
de fum
prin găurile steagurilor ce
îmblânzeau
prealunga așteptare
a vrut să spună cuvinte mărețe
din carnea lor să rupă
toate flămândele guri
să spargă liniștea aceea
de piatră
tăcerea din adâncurile
sub care freamătă
o oaste mereu victorioasă
a vrut de fapt
să-și regăsească vechile
îndemnuri
țintele spre care
ochii săi nu oboseau
să privească
mâinile să se întindă
pașii să caute calea
acum duce-ntr-o desagă
peticită
grămădite toate așteptările
amânările renunțările
acum nici nu mai știe ce-a fost
ce este
și mai ales ce va fi
istoria, azi
tot mai hăituită și-nfricoșată
tremură istoria azi
e fugărită fără îndurare
caută salvatoare ascunzișuri
se furișază prin prunduri
uscate
se-mpotmolește-n smârcuri
viclene
cei dibaci au tras de ea
ca de-o damă plătită cu ora
era bucuria ospețelor lungi
dărnicia cu care
se umpleau buzunărele
era lungă și lată
istoria asta bună la toate
aveai de unde să tai
cu ce să-ți învelești prada
înșfăcată cu ambele mâini
din corturi a fost târâtă-n
palate
urcată pe tron
coroana îi lumina fruntea
capete i se rostogoleau
la picioare
când era bine-dispusă
dăruia regi prinți și regine
când se-ntuneca ne pedepsea
cu ploaie de plumbi
și care de foc
acum e goală desculță
și plină de bube
umblă cu mințile rătăcite
cei de Sus o plesnesc
peste bot
cei de Jos îi oblojesc rănile
o pânză de păianjen
citesc la soare-n grădină
iar lângă mine
între două crengi răbdătoare
un păianjen își țese plasa
un fir viclean de borangic
sclipind în soare
o fină împletitură
în care strălucește lumina
și el care pândește
cu aceeași cosmică răbdare
c-o tăcere în care
și pe noi ne privesc astrele
trec minute trec ore
poate chiar zile vor trece
peste o pânză de păianjen
uitată
într-un calț cu soare al planetei
în care doar eu
fără să știu
mi-am prins toate gândurile
dincolo de calea ferată
dincolo de calea ferată
sunt hoiturile magaziilor
de cereale
uscate precum cochiliile
melcilor
sunt cei trei salcâmi
care se bat cu flori între ei
pănă amețesc albinele și
vrăbiile
care le cad pe rând în capcană
mai e și silozul
cât un munte de piatră înnegrită
la care se ploconește soarele
în drumul său căzător
dar mai ales e câmpul
imperiul de neînvins al
ciulinilor
e cenușa fabricilor care și-au
dat duhul
în brațele unor băieți destoinici
uneori e și-o lumina
care îți arde ochii
alteori o ceață
care îți intră în oase
îți cotrobăie prin măruntaie
e ținutul nimănui
la care jinduiesc cei cu
privirea ageră
și gând îndrăzneț
e patria tuturor posibilităților
în care viemuiește verdele
înșelător
țărâna în care venele șinelor
pompau în zori freamătut
salopetelor
liniștea ferestrelor pe care
la-ntoarecere
nepăsătoare se-ntindea luna
da a ferestrelor pe care acum
sclipește uitarea
pe care o mână a desenat
zeci de inimi cu săgeți vlăguite
cubul
cineva a transformat globul
pământesc
într-un cub
a așezat țările pe culori
și-a făcut o jucărie planetară
apoi întoarce pe toate fețele
acest curcubeu la purtător
le potrivește cum vrea
le împrăștie imediat
ca s-o ia de la capăt
de mulți ani nu mai are
adversari
se întrece doar cu sine
se leagă la ochi
își ține respirația
stă într-un picior
îl manevrează c-o singură mână
și cubul ascultător se supune
pe fiecare parte
o singură culoare
nemărgintă ca întinsul pustiei
înșelătoare ca orizontul
deșertului