Fără să-și estetizeze inutil discursul, părăsind trena locvacității, Emanuel Guralivu construiește și descoperă, prin chiar felul în care-și structurează volumul în zori ca după un sfârșit de lume (Cartier, 2024), posibilități de compresie și decompresie a limbajului. Cele șase secțiuni ale cărții subliniază două interese și a(p)titudini: prima esențializează o dimensiune afectivă a scrâșnirilor și retractilității, adulmecând urmele ființei iubite în memorie și așternuturi și joacă rolul unui corolar pentru o viziune filmică vibrată de melancolie și întuneric, în „cadre lungi de Bela Tarr“ (p. 19); a doua, și cea mai închegată, e o poezie a naturalului dezafectat, a suburbiei unde tresar urme de viață și unde un greier răzleț zburdă printre betoane despărțind două fire de iarbă, pofticios după „locul unde cade soarele“ (p. 33).
În fapt, întreaga sensibilitate a lui Emanuel Guralivu e încordată pe ceea ce, într-o retorică lipsită de alonjă performativă ori de încărcătura pe care i-a dat-o poezia lui Blaga, voi numi poezie a luminii. Liniile de fugă pe care le urmează privirea și tăietura dibace a versului caută în permanență intersecția biografemelor, dar alegând din ele culminantul, ceea ce retează ca o „tibie care rupe lăstarii dintr-o lovitură“ (p. 13). Când scapă sau se volatilizează, momentele acestea se transformă în scenarii ale căutării tensionate conduse mereu către periferie. Alteori, sunt numai prilejuri pentru despletiri ale „fericirilor de pe versantul suburbiei“ (secțiune grefată pe Fericirile biblice) sau pentru rafinarea limbajului – unul care, vizând strict opțiunile semantice ale poetului, evită sterilitatea fără să frizeze mucalitul, interesat fiind să pândească simplitatea specificului. În acest sens merită citită și sintagma „poezie a luminii“: accentul nu cade pe revelație ori miraj metafizic, ci pe opțiunile care se întorc, asemenea unui bumerang neobosit în precizie, mereu în căușul aruncătorului.
Din specia poeților care aspiră să-și mascheze tremurul în tăietura briciului lui Occam, volumul, deși lucrat timp de doisprezece ani (Un boxer cu pumnii fragili datează din 2013), păstrează urmele căutării unei formule. Ea se rafinează odată cu poeme precum douăzeci și unu de grame, râuri în care nu ne putem îneca și cum cad nucile, texte din a treia secțiune a cărții, tot ce mă leagă, care stabilizează perspectiva privitorului în lăturalnic, pregătind diapozitivele din fericirile de pe versantul suburbiei și un scut termosensibil.
Cititorul trebuie însă avertizat că nu va găsi în această a doua parte, preocupată de camuflajele naturale, temperamentul poeziei cu tematică eco din, să spunem, dicțiunea aflată în biocharia. ritual ecolatru de Mihók Tamás, chiar dacă opțiunea aceasta în lirica recentă, cu substratul său ideologic care îndeamnă la imaginarea unor peisaje cu etică eco-friendly, împarte cu imaginile lui Guralivu preferința pentru minimalism, pentru condensare. Diferența specifică a temperamentului său rezidă în opțiuni de limbaj: stilistica nu e sterilă, chiar dacă pe alocuri pare înfrânată, ba chiar include termeni proveniți din imaginarul teologic, respectiv o seamă chibzuită de arhaisme asociate liniștii, acalmiei de după un moment de agitație ori indeterminare. Pe de altă parte, nici nu preface naturalul într-o instanță care cheamă gesturi adulatoare, ci într-una cu atributele unui refugiu. Echilibristica stilistică funcționează și la încheierea cărții: după restabilirea ritmului, suntem avertizați să nu ne aplecăm peste balustradă. Cea care trece de însemnul metalic e o buburuză, atrasă de un magnetism inefabil: „degete lungi apăsând/ firul ierbii coastele/ în dreptul semnului/ Nu-vă-aplecați-peste-balustradă/ o buburuză se strecoară printre stropii mari/ spre muchie/ luându-ți-o înainte.“ E un truc, abia el cu funcție revelatoare, în imaginea omului lăsat în urmă, fiindcă una dintre mizele cărții stă în armonizarea dintre om și simbol.
Imagini precum aceasta nu sunt puține, fiindcă pentru Guralivu poezia e, în mod declarat, un sprint, o manevră cu intensitatea care ajunge să convertească concentratul posturii sale de autor, discreția retragerii în fața mecanismelor de autopromovare pretinse de piață, în formula poetică pe care o activează. Iar formula, odată rostogolită, devine nimic altceva decât principiu ordonator, crez. Unul pe care Bogdan Crețu, în textul de pe coperta a patra, îl plasează mai degrabă din punct de vedere existențial, în descendența lui Mircea Ivănescu.