Sindromul Veneția

Obținerea în 2019 a unei burse de Visiting Professor la prestigioasa universitate Ca’ Foscari din Veneția i-a permis Cristinei Chevereșan, în afara desfășurării activităților prevăzute în contract, să se bucure în pas de voie de descoperirea „urbei-ca-nici-o-alta”. Acest cont(r)act cu un tărâm considerat a fi magic a decis-o pe universitara timișoreană să se apuce de scrierea unor pagini de jurnal adunate apoi în cartea Mansardă la Veneția. Nouă săptămâni în lagună (Editura Humanitas, 2021). Ca orice autor care începe să fie acaparat de o astfel de scriere, se întreabă și ea dacă genul respectiv nu este cumva o pierdere de timp, fie și în răgazul celor două luni. Răspunsul găsit este negativ, deoarece diarista „de ocazie” nu vrea să risipească zilele petrecute în lagună și se înfioară de plăcere la gândul că va retrăi, la revenirea în țară, fiecare moment consemnat. Ea este convinsă că va resimți îndrăgostirea profană de un loc sacru, întrucât, abia trecută prima lună a stagiului, totul începe să se învăluie în nostalgia numărătorii inverse, „ca în/din viață”. Angrenată în curentul care amestecă localnici și turiști, Cristina Chevereșan nutrește orgoliul firesc de a intra într-o rutină a traiului venețian. Aceasta înseamnă să-și poată manifesta tabieturile, să intre în buticurile preferate, să-și salute cunoștințele făcute printre localnici și să-și satisfacă preferințele pentru colțurile preferate de reverie. Pentru a se pătrunde de vibrația internă a locului, ea se înscrie pe trasee liniștite, neglijate de vizitatori, acolo unde rufele colorate sunt la ele acasă și se spală în familie. Plimbările, efectuate doar cu ascultarea instinctului de orientare, sunt însoțite de câteva întrebări: cum e fi să te naști și să crești venețian, dar, mai ales, cât de greu trebuie să fie să te îmbolnăvești sau să îmbătrânești la Veneția? Experiența venețiană lasă oricui amintiri bune de pus în ramă/pe rană și este firesc să aibă și Cristina Chevereșan un aparat de fotografiat asupra ei. Fiind chiar pasionată pentru fotografie, ea imortalizează frânturi de dovezi efemere ale experiențelor trăite și ale stărilor contemplative. Nici vorbă despre ipostaze în mod selfie, pentru că universitara timișoreană nu este turistul care să simtă nevoia puerilă de a aduna orgolioase dovezi pentru rețelele de socializare. Fotografiile însoțitoare ale textului surprind instantanee făcute pentru ea însăși, pentru complinirea satisfacțiilor rezervate ochiului, minții și sufletului. Cristina Chevereșan nu execută imortalizări în serie, ci așteaptă momentele de grație, scufundate în luciul discret și în tainele lagunei învăluite de jocul de lumini și umbre. Turista este convinsă că, pentru o clipă, partea ei de Veneție poate fi ascunsă sub pleoape, acolo unde retina îi va prezerva o lume miraculoasă, dar fatalitatea s-a produs: „Cu exact o săptămână înainte de plecare, aparatul foto a cedat psihic, și mai ales fizic, intrând în comă autoindusă și refuzând să-mi documenteze agonia dulceagă a despărțirii, clipe memorabile prin chiar aburul nedeslușit ce le învăluie” (p. 223). Veneția autumnală, ce oferă surpriza unei adevărate veri indiene, este una a interiorizărilor, a aprofundărilor și a sedimentărilor realizate pe fundamentele celor citite („[…] nu există nimic mai nobil, mai necesar, mai deschizător de minți și drumuri decât cartea. Să nu uităm opul deschis al leului venețian, semn de pace și prosperitate nemurit în piatra atâtor edificii!” – p. 128). Cu veleități certe de pictor impresionist, turista găsește unghiuri și filtre speciale de privit asupra orașului: „Veneția e aurie, o miere revărsată în cascade ori doar picături. Veneția te face să devii artist, să visezi în culori și texturi de tapiserie veche, bogată, decadentă, să-ți dorești să furi crâmpeie din frumusețe și să ți le încorporezi. Ajungi să cumperi diverse obiecte ce-nseamnă Veneția pentru tine” (p. 147). Multe ar dori Cristina Chevereșan să poată transplanta acasă din orașul devenit puțin și al ei. Aceasta trădează dorința de a poseda entități care ne depășesc și ne stăpânesc. De aceea, ea se simte copleșită de sentimentul că primește mai mult decât poate asimila din ritmul alert și sincopat al așezării ce se reinventează zilnic. La un moment dat, diarista ajunge să se întrebe cât ar trebui să stea la Veneția pentru a avea impresia că nu (i) se mai întâmplă ceva semnificativ. Oricum, rămân atâtea de neexprimat: „Cuvintele nu pot surprinde întru totul întrepătrunderea dintre sestiere și spirit, combinația de apă, cer și o umanitate egal profundă și efemeră: perfecțiunea întâlnirii dintre artă și natură, albastrul verzui al elementului acvatic, liantul magic al orașului și nuanțele pastelate ale atmosferei care sclipește molcom. Senzația de zbor ar fi banală. Plutești mai degrabă razant peste un teritoriu al surprizelor continue, care ar putea dispărea oricând” (p. 227). Cristina Chevereșan a scris pagini dense de jurnal, grație nuanțatei priviri impresioniste și simțului poetic cu care este înzestrată. Mansardă la Veneția. Nouă săptămâni în lagună este o carte de nerecomandat celor care cred că nicăieri nu este mai bine ca la casa omului sau celor care nu știu ce înseamnă să lași o parte a ființei în altă parte decât acasă. Autoarea a ținut timp de nouă săptămâni un jurnal pentru sine, desigur, dar și pentru cei care, fiind convinși că „revenir c’est mourir un peu”, au suferit de vertijul pricinuit de splendoare numit „sindromul Veneția”.