Interviu cu Vasile Dan realizat de Gellu Dorian

Gellu Dorian: Vasile Dan, te întreb direct: cum s-a născut poetul din tine? Ce legătură are satul Chețani, locul nașterii tale, cu destinul tău literar?

Vasile Dan: Nu știu cum s-a născut. Pot însă să-ți spun împrejurarea. Eram cam prin a unsprezecea la Liceul „George Barițiu“, în Cluj. Împreună cu un coleg, mai inițiat în poezie decît mine, Vasile Crișan, din Topa Mică, adică un consătean de-al lui Ion Alexandru – plecat deja la București, dar care crease în jurul numelui său în Cluj o adevărată legendă de boem seducător – am descoperit cafeneaua unde se strîngeau studenții de la „filo“: „Arizona“. Discutau aprins sau miștocăresc despre ea, despre poezie, care mai de care mai subtil, unii citeau cîte un poem, desigur, genial, făcut degrabă praf, deodată, de mai mulți beneficiari de la masa dezbaterii, sau de la cea vecină. Căscam gura și băgam la cap. Fugeam apoi, zece-douăzeci de metri mai încolo, la Librăria Universității și devoram repede cărțile, plachetele nou apărute pe pult în colecția „Luceafărul“ a tinerilor șaizeciști despre care tocmai se făcea vorbire în cafenea. Unii pro, alții contra. Era fascinant. Aveau dreptate: și unii, și ceilalți. Auzeam pentru prima oară ceva incredibil: că poeții nu au niciun merit. Nu ei vorbesc în poezie, ci zeul trezit din ei. După Platon. Fugeam la Librărie, la Dialoguri, la Republica să verific. Făceam cîrcei citind la pult, în picioare. Bani nu aveam, iar de furat, deși unii lăudau practica nobilă, nu îndrăzneam. Eram cam fricos din fire, dar vorba lui Borges, pe care am descoperit-o ceva mai tîrziu: diferența dintre un curajos și un fricos e asta: fricosul are imaginație.

Mă întrebi de Chețani, locul nașterii mele și a primului meu discipol de acolo, Aurel Pantea, un copilandru pe atunci dintr-a noua la liceul din Luduș, căruia îi căram cărți din Cluj, eu fiind deja student. L-am simțit de atunci inspirat. Chețani e un sat norocos, bine așezat, la egală distanță, 50 km, de Cluj, Tg.-Mureș și Alba Iulia, pe șoseaua națională și calea ferată cu gară. Călătoria, accesul la ele era facil. Munții Apuseni se văd limpede de pe o culme, deasupra Mureșului, chiar înaintea vărsării Arieșului în el. Mai ales, dacă e senin, vezi Cheile Turzii ca în palmă la orizont, cam la 20 de km depărtare. Mă fascinau: era o poartă misterioasă deschisă acolo, în zare, înaintea ta. Satul, cu oameni înstăriți, era un loc special de atracție pentru mocani, cum îi numeau chețenii cu oarecare suficiență și aroganță pe moți. Aceștia coborau vara și toamna la șes, cu căruțe acoperite cu coviltir, încărcate cu mere, cu ciubere și fel de fel de unelte de lemn, cu ciururi pentru a cerne făina, cu furci pentru strînsul fînului. Aduceau uneori, dar numai după ce li se comandau, case întregi de lemn. O cameră, două, cu tîrnaț, cu obloane în loc de pereți, sau poiete pentru vite și cai, hambare, coșere. Le montau pe loc, în curtea omului și gata casa, gospodăria. Mai ales perechile de tineri căsătoriți beneficiau de ei. Plata se făcea în „bucate“: grîu, porumb, cartofi, dovleci, roșii, varză.

Așadar, ai ajuns în Cluj, în mediul literar febril al primei promoții echinoxiste. Te-ai inițiat în poezie. Cum ai ajuns la Oradea însă, la Filologie?

Pe cît de mult m-a ajutat boema literară – să nu uit, în această perioadă i-am cunoscut și pe colegii de liceu de la „Gh. Șincai“, Alexandru Cistelecan și Virgil Podoabă pe care i-am corupt inițiindu-i în cafeneaua literară „Arizona“ – tot pe atît mi-au insuflat un teribilism inocent care avea să mă coste scump. Desigur, am dat admitere, în sesiunea de vară a anului 1969 la Filologia clujeană. Debutasem deja în „Steaua“ cu poezie. Eram foarte sigur pe mine, învățasem un an întreg literatură română exclusiv după Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent a lui G. Călinescu pe care o confiscasem de la „fondul secret“, știindu-i cota și sfidam teribilist manualul școlar de literatură română. La fiecare autor mai important puteam reproduce din „divinul critic“ o frază, două pe dinafară. Atît de mult mă fascina acesta. Subiectul de admitere la scris era Unde ni sunt visătorii de Al. Vlahuță. M-a pus nevoia să citez, la repezeală, din G. Călinescu: „Absolut nicio însușire literară nu se află în poezia Unde ni sunt visătorii“, insidioasă detractare a operei lui Eminescu…“. Am picat cu brio examenul încă de la proba scrisă. Eram devastat. Ca să nu mă ia la armată toamna am dat examen la Filologia din Oradea, la Institutul Pedagogic, unde preda însă o mare parte dintre universitarii clujeni, convins fiind că după anul întîi o să pot să mă întorc, prin transfer, înapoi, la Cluj. Dar acest transfer s-a dovedit imposibil în acele vremuri. Am avut destul de repede și o compensație surprinzătoare și generoasă la Oradea: revista „Familia“. Aici colaborau cam toți scriitorii, foști deținuți politici, ai Cercului literar de la Sibiu: Ștefan Aug. Doinaș, Ion Negoițescu, Nicolae Balotă, Ovidiu Cotruș, Radu Enescu, cărora li se adăuga criticul literar și poetul Gheorghe Grigurcu. Aveam și colegi literați: cei doi frați, Ileana și Ion Zubașcu, Octavian Doclin, Alexandru Balog, Marin Chelu. Mă împrietenisem și cu Adrian Pintea, viitorul mare actor, care scria și el poezie. Deci, finalmente, n-a fost chiar așa de rău la Oradea. Dimpotrivă.

Cum ai debutat editorial? În 1977, cînd apar Priveliștile, debutul editorial era un eveniment aproape imposibil…

Da, eram la zece ani după debutul în revistă și după colaborări la unele dintre cele mai onorabile reviste ale momentului: „Familia“, „Steaua“, „Vatra“, „Tribuna“, „Amfiteatru“, „Transilvania“, mai ales „Orizont“, după ce m-am mutat, prin căsătorie, la Arad. Dar aici viața literară era nulă: fără revistă de cultură, fără editură, fără universitate. Aradul era vestit doar prin UTA. Nu mă refer, firește, la uzina textilă, ci la campioana țării la fotbal. Exista un cenaclu literar provincial dacă îl comparam cu cele prin care trecusem deja eu, în Cluj și Oradea. Partidul inventase o metodă de a ține în frîu și literatura, filtrînd-o politic. A început cu organizarea așa-ziselor concursuri de debut în volum ale editurilor. Se adunau la un singur an editorial zeci, dacă nu sute de manuscrise. Cîteva onorabile. Și mai puține, două-trei chiar bune. Am participat, fără să-mi fac iluzii – nu scriam pe linie și nici nu aveam de gînd, chiar dacă nu mi-ar fi apărut în vecii-vecilor nicio carte, la primul concurs al Edituriii „Facla“ din Timișoara. Am avut un dublu noroc: în juriu a fost numit proaspărul traducător al lui J. D. Salinger, cu cele Nouă povestiri, Marcel Pop Corniș, și un redactor de carte admirabil, Ion Anghel. Aceștia s-au bătut cu Cenzura pentru premierea și publicarea cărții mele, Priveliștile. Și au reușit. Îmi amintesc că Marcel Pop Corniș i-a făcut cronica literară în „Orizont“ după șpalturi, înainte deci de apariție, care era gata-gata să nu se mai întîmple. Nu m-am gîndit niciodată din ce generație fac parte, din ce promoție, din ce grup, grupuscul , val sau trend. Am vrut să scriu inconfundabil după criteriul meu estetic. Atît.

Este poezia pentu tine un „modus vivendi“?

A devenit. Cred că de mai multe ori m-a salvat, la propriu, de la moarte. Mai ales în desele crize de depresie cruntă de dinainte de 1989. Cînd ajunsesem să cred că nu mai am pentru ce să trăiesc dacă mi se ordonă, pînă în detaliu, viața și intimitatea (exemplu: să fac sau nu copii), orice, cum și de ce. După 1989, cînd am fondat „Arca“ poezia a fost cel mai prețios argument pentru mine de viață și în viață. Chiar dacă nu se vede, așa a rămas și astăzi.

Ce crezi că a făcut ca lumea literară de acum să fie atît de divizată?

Paradoxal: libertatea cîștigată în decembrie 1989. Pînă atunci eram solidari în aceeași pușcărie cît țara. O solidaritate tăcută, umilă. După 1989 a început o competiție a valorii: o ai sau nu o ai. Iar dacă o ai, vrei să o omologhezi social, dincolo de literatură: în ierarhii sociale. Vrei să fii președinte de filială în Uniunea Scriitorilor, președinte de Uniune, să ai cronici necondiționat pozitive peste tot, să scrie musai Manolescu despre tine, fie în România literară, fie în Istoria critică.

Dacă nu o face, jos cu el, nu doar că nu îl mai aleg, că nu mai am răbdare, ci vreau să-i fie retrase și cele deja omologate. E o nebunie, o isterie de grup, ignobilă. Scrisul este o vocație a singurătății pe care autorul o ridică la rang de rațiune ultimă de a se salva de ghilotina limitei sale de orice fel: existențiale, biologice, de limbă, de timp istoric. Scrisul e o nacelă cu care urcăm la ceruri.