La ora la care scriu acest text, polemicile în jurul proiectului de buget pe anul 2026 s-au încheiat, fiecare parte aflată în dispută asumându-și meritele pentru ce s-a izbutit și aruncând vina asupra celorlalte părți pentru ce nu s-a izbutit. Vanități mari, mize mici. Subiectele în dezbatere au fost numeroase, pe varii domenii. Cultura a lipsit, însă, din orice dezbatere. Absența unui subiect din dezbaterea publică poate avea două cauze contradictorii: fie preopinenții socotesc că în privința asta tot ce era de făcut s-a făcut, fie că nu mai e nimic de făcut. În ce privește cultura, nu trebuie cumpănit prea mult pentru a înțelege că suntem în cea de-a doua ipostază. Deficitele s-au cronicizat, inflația s-a cronicizat, s-a cronicizat și disprețul față de cultură.
Totuși, cultura rămâne starea de existență a unei națiuni. Nu veți găsi nicio definiție a națiunii care să nu includă cultura printre trăsăturile specifice și comune membrilor săi. De fapt, e singura moștenire pe care generațiile o lasă, în succesiunea lor. Imperiile se destramă, armatele se risipesc, cetățile se năruie, dar cultura rămâne. Cele șapte morminte ale Troiei abia dacă au fost găsite în străfunduri, Iliada lui Homer e la fel de vie ca în clipa nașterii ei. Cavalerul tristei figuri, don Quijote de la Mancha, a traversat atâtea războaie, de jumătate de mileniu încoace niciun glonte, nici măcar de argint, n-a fost în stare să-l ucidă. Cecilia Gallerani este la fel de frumoasă ca în clipa în care mângâia hermina albă, sub privirile lui Leonardo. Alexandru a rămas cel Mare nu pentru că a fost cuceritor, cuceritori au fost și Attila sau Gingis Han, ci pentru că a apropiat culturi și civilizații. Napoleon, care și el a lăsat în urmă convoaie de umbre însângerate, e mare și Hitler nu, pentru că Napoleon, pe lângă bătăliile de la Wagram sau Austerlitz, ne-a lăsat Codul juridic care a pus o pecete, vie și astăzi, pe hrisovul conștiinței europene. Cine și-ar fi amintit astăzi de Papa Iuliu al II-lea, dacă nu ar fi consimțit, cu încăpățânare, la pictarea, de către Michelangelo, a Capelei Sixtine? Sau de principele nebun, Ludovic al II-lea al Bavariei, care s-a ruinat pentru a construi Teatrul de la Bayreuth? Nu din paginile Monitorului Oficial care publică rezultatele alegerilor vor afla generațiile viitoare cum arată România la începutul celui de-al treilea mileniu creștin, ci din cultura care se creează. Ea, cultura, este teaca de mielină a conștiinței naționale.
Meditez la toate astea lecturând, în paginile Bugetului de Stat al României, născut postmatur, alocările pentru cultură. Ministerul Culturii primește 1,44 miliarde lei, mai puțin, în termeni reali decât anul trecut, care și el a fost mai mic decât cel de acum doi ani. Cifra ar putea să pară mare unora, dar, dacă o raportăm la întregul cortex bugetar, este ridicol de mică. Bugetul alocat Ministerului Culturii este a 0,00007 parte din Produsul Intern Brut, adică șapte zecimi de mii!!! Spre exemplu, bugetul apărării e de cincizeci de ori mai mare. Nu ne culturalizăm, dar ne înarmăm (bugetul pentru achiziționarea de arme e de douăzeci de ori mai mare decât bugetul culturii). Ne temem de pericolele care vin din afară și, din păcate, le ignorăm pe cele care ne macină pe dinăuntru.
Nu am, ca scriitor, complexul că aș aparține unei culturi mici. Dacă privești doi munți, știi care e mai înalt. Dacă privești, însă, două fântâni, nu știi care e mai adâncă. Trebuie să le guști apa și-ți dai seama, după cum apa e de limpede, răcoroasă și vie. La fel și în ce privește cultura, pentru a-i afla frumusețea, trebuie s-o cunoști. Noi, românii, nu am fost niciodată în epicentrul unui imperiu. Din contră, ne-am situat la întretăierea unor mari imperii, pământul nostru a fost răscolit de copitele cailor, brăzdat de roțile carelor de război sau de șenilele tancurilor. Am rezistat, am supraviețuit, ne-am păstrat identitatea. Am avut creații de vârf, de pildă poezia românească a secolului al douăzecilea este în primul rang al liricii europene. Problema culturii române nu e valoarea ei, ci faptul că e mai puțin cunoscută. Promovarea culturii române trebuie să fie o asumare prioritară a oricărei guvernări. Frumos spunea Laurențiu Ulici: noi n-o să facem prea curând parfumuri ca francezii, mașini ca nemții sau rulmenți ca suedezii. Dar nimeni nu face cultură română ca noi, în privința culturii române avem un avantaj competitiv în fața întregii lumi. Cum fructificăm acest avantaj? Prin Institutul Cultural Român, firește, cel răspunzător de diplomația culturală. Bugetul Institutului Cultural e una dintre paginile cele mai rușinoase ale Legii Bugetului de Stat. Întregul buget e de 35 milioane de lei, mult mai mic, în termeni reali, decât anul trecut și de două ori mai mic decât acum două decenii. Jumătate e alocat funcționării sale și doar jumătate acțiunilor culturale. Nu vreau să înșir toate zerourile care mi-ar fi necesare pentru a vă da expresia cifrică a părții de Produs Intern Brut pe care o reprezintă acțiunile de promovare ale Institutului. Ca să vă faceți o imagine, aflați că sumele alocate sunt de 8 înmulțit cu zece la puterea minus șase.
Mare parte din bugetul Ministerului Culturii este îndreptat spre conservarea patrimoniului și reabilitarea, mai ales energetică, a sălilor de spectacole, ceea ce nu e rău. Dar o strategie coerentă ar trebui să se îndrepte atât spre patrimoniul cultural material, cât și spre cel imaterial, mai ales spre susținerea creatorilor de cultură. În ce privește creația literară contemporană, susținerea literaturii vii, cifrele alocate, ca procent în PIB, îmi amintesc, spre deosebire de definiția dată de Anselm din Canterbury divinității, adică ceva mai mare decât se poate imagina, de simpaticul epsilon din manualele adolescenței noastre, adică ceva mai mic decât orice se poate imagina. Din fericire, atitudinea unora dintre administrațiile locale diferă de cea a administrației centrale. Datorită sprijinului comunităților locale și liderilor lor putem organiza colocvii, festivaluri și gale de anvergură. Mândria locală se dovedește mai puternică decât mândria națională.