Printre degete

Trei romane apărute în ultima vreme restaurează o ruralitate scufundată în psihologii și procese deconstruibile. Cât de aproape sunt ploile reci de Bogdan Coșa, Ioșca de Cristian Fulaș și Să nu lași moartea să te găsească de Bogdan Răileanu. Ce mi se pare ingenioasă e maniera, care, deși traversează reflexe din Sadoveanu și Preda, se înșurubează în mito-geografiile unor Pavel Dan și Sorin Titel. Pe de altă parte, trebuie spus că scriitori tineri activează un fel de promisiune a ruralului. Curiozitate în precaritate? Maturitatea? Intenții deloc întâmplătoare, aș spune; dacă aruncăm o privire spre literaturile din țările foste comuniste, cu mult înaintea noastră, prozatorii lor au antrenat ficțiunile rurale în mentalități revizitate. În orice caz, cred că protocolul imaginarului din literatura română denunță fascinația morții. Numai că, alături de modelele deja amintite, prozatorii actuali pierd mult în privința asta necitindu-i, de pildă, pe D. R. Popescu, mai ales, dar și pe primul Preda, cel din proza scurtă. Putem admite că, la autorul Vânătorii regale, avem de-a face cu un adevărat catalog al morbideții, pe fondul unei vigilențe pentru tot ce reprezintă mentalitatea colectivă a satului românesc. Știm prea bine că, dintr-un motiv sau altul, Miorița a fost demonizată după 1989. De aceea, nuvela lui Bogdan Răileanu merita poate mai multă atenție. Pentru că autorul regândește o protoistorie a arhetipului din baladă. În Să nu lași moartea să te găsească, doi ciobănași, Arhip și Anghel, însoțesc pe Gavril și Vâlcu, ciobani vechi, laolaltă cu oile sătenilor din Valea Verde. Inexperimentat și îndrăgostit, Anghel se face vinovat de moartea măgarului lui Vâlcu, iar Arhip duce singur cadavrul tânărului ucis înapoi în sat. Cauzele reale ale morții rămân difuze și au destule ipoteze. Totul pe fondul unei molime diavolești, iar la întoarcerea în satul cu nume de basm, carantinarea lui Arhip pare mai importantă decât crima. Așadar, legături cu actualitatea pandemică; atomizarea, apoi, a intrigilor, multiplicarea sensurilor din toate direcțiile. Când se lasă cotropit de-o idee, Bogdan Răileanu scrie ca în transă. Un prozator extrem de versatil, care poate trece cu lejeritate din grotescul comic în metafizic. Așa cum, dintr-un policier arhetipal pășim în poemul presentimentului morții și, în final, în parabola tragicului revelat. Căci Arhip (de la arhetip?) priveghează însoțit de sentimentul că moartea e… vie. Agentul tragic întrece moartea de lângă el. Dacă a excelat în ceva până acum, prozatorul își poate revendica oricând mobilitatea poematică. La pachet cu neputința de-a cresta stilul cu vizibilă angajare. Dar să urmărim îndeaproape aceste temelii: intriga pare numai bătută în cuie; crima nu cântărește serios în raport cu lumea răpusă de molimă. Naratorul insistă pe sentimentul nu apocaliptic, ci post-apocaliptic – cu sate pustii, lupi îndrăzneți și preoți fără har (preotul Boca se teme de boală mai mult decât de moarte). Așadar, senzația de dramă într-o lume „putrezită” verticalizează conflictul interior. Cerul seamănă cu țesăturile ce amestecă poveștile morții, așa cum vorbele din cântecul creat de Arhip despre Anghel au forța unei alte molime – sociale, prin stigmatul aruncat asupra familiei presupusului criminal. Nu era nicidecum intenția autorului să transforme ficțiunea contrafactuală a mitului în fundație naratologică. Pentru că Arhip gândește că, în orice poveste, așezăm părți din suflet, iar recunoscută, creația arată trufia creatorului. Scopul rămâne adevărul, insolitat de viziuni și secvențe din lumea căzută în instinct și barbarie, pasională și golită de suflete: orbul Lică încasează vina altuia, „lizoanca” Anica este victima răzbunării sau geloziei, o țigăncușă e aproape ucisă pentru un presupus furt, inițierile înseamnă „a ucide” etc. După 40 de ani, Arhip explică degeaba că el este și „ciobanii răi”, și victima, e narator, autor și personaj. Ca sumă de anecdotici cu tâlc, microromanul lui Bogdan Răileanu își are, nu mă îndoiesc, subîntinderile lui simbolice. Decupajele lasă fiecărui cititor o bucată de lume – crimele, pasiunile, muntele-câmpia, mănăstirea, pădurea, frigul, frica, sensul artei etc. La urmă contează viața care trece printre degete, cum observă Arhip. Ea e restul esențial. Refren și îndemn poetic, Să nu lași moartea să te găsească ar putea sta la baza unui scenariu de film atrăgător. Cu destulă atenție pentru stil și polifonie, cartea acumula convulsia necesară idealizărilor înecate în barbarie. Talentat, Bogdan Răileanu preferă lacul unui naufragiu, solicitarea de suprafață; rebel comod, ferit de cumplita scufundare în oglindă. Un întunecat superficial, care evită saltul în gol.