Confruntarea cu trecutul comunist

Obiectivul principal al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (CPADCR sau Comisia Tismăneanu) – stipulat și în Decizia președintelui Traian Băsescu din 21 aprilie 2006, de înființare a sa – a fost acela de „elaborare a unei sinteze științifice privind instituțiile și metodele care au făcut posibile abuzurile și crimele regimului comunist din România de la înființarea sa și până la Revoluția din decembrie 1989“. Prin urmare, Comisia și-a propus analiza principalelor instituții care au permis „perpetuarea dictaturii comuniste și încălcările flagrante ale drepturilor omului, precum și rolul unor personalități politice în menținerea și funcționarea acestui sistem“. A fost rațiunea de a fi a Comisiei, însă mulți dintre criticii Raportului final au ignorat aceste obiective oarecum limitate, pretinzând CPADCR nu doar o condamnare simbolică a regimului comunist, ci acțiuni, manifestări etc. de mai mare amploare care nu se circumscriau în limitele mandatului acordat de președintele României.

Vladimir Tismăneanu (personaj central, ca președinte al Comisiei) și Marius Stan (politolog, istoric, fost cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și apoi director de cercetare al Centrului „Hannah Arendt“ de la Universitatea din București) au aprofundat istoria și preistoria Comisiei adaptându-și discursul academic pentru publicul occidental într-o carte publicată la finele anului 2018 la Editura Universității Cambridge. Este unul dintre puținele volume în engleză semnate de Vladimir Tismăneanu care nu au fost (încă) traduse în limba română. Profesorul româno-american a rezumat încă din 2008 experiența sa în cadrul Comisiei într-un articol publicat într-o prestigioasă revistă academică (se intitula chiar „Democracy and Memory: Romania Confronts Its Communist Past“ și a apărut în „Annals of the American Academy of Political and Social Science“, no. 1, vol. 617).

Pe drept cuvânt, președintele Traian Băsescu este un personaj pozitiv al cărții datorate lui Vladimir Tismăneanu și Marius Stan. Există, totuși, unele umbre, mai ales legate de raportarea ulterioară a fostului șef de stat față de personaje istorice evocate în raport. În Raportul final regele Mihai apare în mai multe rânduri. Între „principalele acțiuni criminale“ ale regimului comunist (pentru care Comisia cerea condamnarea acelui sistem) se număra și „distrugerea continuității constituționale a statului român, prin lovitura de stat din 30 decembrie 1947, care a dus la abdicarea forțată a Regelui Mihai“. În mesajul său către Parlament, la 18 decembrie 2006, Traian Băsescu a preluat afirmația din raportul final. El a înfruntat curajos urletele lui Corneliu Vadim Tudor și ale acoliților săi. Însă cred că fostul președinte nu a internalizat mesajul profund al raportului final (care susținea că, în fond, România comunistă nu a trecut printr-o destalinizare reală, că natura totalitară s-a păstrat până în decembrie 1989). Traian Băsescu, la doar câțiva ani după 2006, a ales să decupeze primii zece ani ai lui Ceaușescu sugerând că succesorul lui Gheorghiu-Dej ar fi putut să rămână un președinte de seamă dacă rămânea la putere doar un deceniu. Era un prim avertisment că, într-un fel, s-a folosit de Comisie. Iar confirmarea a sosit poate atunci când, în 2011, Băsescu a comis o mojicie prin celebra și nefasta declarație privitoare la regele Mihai, văzut ca „slugă la ruși“ și „trădător de țară“. Poate mulți, inclusiv foști membri ai Comisiei, au avut un gust amar; pentru că afirmația vădea un soi de criptoantonescianism (în plus, ea trăda și socializarea politică sub zodie comunistă și fesenistă). Într-un fel, odată cu acest derapaj, era vădit eșecul simbolic al unor intelectuali reputați de a transfera cunoaștere, bun-simț istoriografic și asumare integrală a unui trecut către un politician, chiar șeful statului.

Condamnarea oficială a regimului comunist, în decembrie 2006, a avut efecte concrete până la urmă, nu a rămas ceva simbolic, dar există și eșecuri mai mult sau mai puțin… simbolice, precum cel din 2011. Ele sunt grăitoare în ceea ce privește profilul moral al multor membri ai elitei politice postcomuniste. Episodul „Petrov“ cu care se confruntă fostul președinte inclusiv în instanță, în urma demersului CNSAS, spune și el destul despre clasa politică și despre disimulare.

Cristian Vasile