În aerul hexagonului

Dacă Albert Camus a caracterizat Franța drept „o revoltă fie și in spe”, ne putem da seama că realmente spațiul acesteia ilustrează diversele formule ale aspirației spre libertate, aidoma unui specific pe care în multitudinea obiectivelor sale istoria l-a confirmat mereu. Libertatea: un ecuson al spiritului francez. Între disciplina germană și reticența britanică, Hexagonul e un centru al vitalității insubordonabile, efervescente. Avînd fericitul prilej de-a locui acolo în calitate de universitar, Vasile Spiridon ne oferă un examen al spiritului galic iremediabil rebel, într-o serie de secvențe complementare, pornind din diverse puncte tematice, sugerînd însă o imagine de ansamblu. Astfel, de pildă, trubadurii ar putea fi socotiți precursori ai senzualității expresive, ai lipsei de conveniențe din lumea erotică actuală, întrucît „legăturile amoroase trubadurești (fin’amor) propuneau, în această nouă vîrstă ovidiană medievală, un cod al liberei alegeri. Între limitele lui, doar dragostea ilegitimă era considerată autentică, adulterul fiind acceptat în mod tacit în condițiile de atunci, ale unei căsătorii pur contractuale”. De o etnie eterogenă, Apollinaire cel mal aimé s-a integrat totuși în duhul francez, „reinventîndu-se” sub semnul unei aventuri induse. După ce „mama l-a recunoscut după aproape trei luni de la naștere, iar tatăl i-a rămas necunoscut, frenetic deambulant, frate bun cu emigrantul și cu actorul”, poetul „a fost martorul unei tumultuoase epoci, în care vitalismul, valorificarea tinereții, a sensibilului, a instinctivului au învins înțelepciunea și prudența”. Relevantă ni se înfățișează, de asemenea, teza „idioritmiei” susținută de Roland Barthes, „o «fantasmă a sociabilității»”, exprimînd ideea tipic franceză conform căreia ritmul individual se cuvine menținut în interiorul colectivității. „Doar între cadrele acestei coabitări ideale nu s-ar atenta la libertatea individuală, la fragilitatea marginalității”. De o specială atenție se bucură anul rebel prin excelență 1968. Cîteva țeluri asociabile a avut mișcarea înnoitoare din acel caloric moment. Un produs al său l-a reprezentat extinderea libertăților în sfera sexuală, cu norme pînă atunci încă suficient de rigide, într-o societate cu cerințe frecvent puritane: amplificarea transgresiunii sexuale interzise, destrămarea cuplurilor doar aparent stabile, sporirea divorțurilor fiind asociată cu scăderea numărului de căsătorii, încurajarea concubinajului inclusiv al celui juvenil, suspendarea legii ce interzicea avortul, acceptarea orientării homosexuale, a unor practici hedoniste încă nepermise etc. La etajul civic, liberalizarea cenzurii cinematografice, privatizarea radioului și televiziunii spre a se sustrage confiscării lor de către puterea politică. O nouă revoluție? Accepție ambiguă, întrucît s-a văzut trădată nu doar de către comuniști, ci și de către unii „șaizeciști”. Un „maraton al pălăvrăgelilor”, după vorba lui Raymond Aron? Sau o simplă comedie conform lui Eugène Ionesco? „Mai ‘68 a fost un moment al defulării, scria dramaturgul, care mă face să gîndesc la Carnavalul din Köln, dulce, fals răutăcios. Nu a fost o revoluție, ci o distracție a bogaților stîngiști, arondismentul XVI. Unii dintre ei aveau intenții interesante, dar nu a durat mult timp. Au devenit bravi burghezi și notari mai puțin bravi”. Opinia lui Vasile Spiridon: „În fond, această «revoluție de catifea» care a durat aproape o lună nu s-a soldat decît cu foarte mulți răniți, dar cu nici un mort pentru «cauză». S-au înregistrat două morți accidentale, iar nu incidentale, în orice caz o simbolică echilibrată, victime fiind un student și un polițist”. Oricum măcar încă un spasm al organismului social în drumul său perpetuu spre eliberare. De reținut că tulburările din 1968 au afișat numeroase graffiti cu iz suprarealist: „«Neacceptarea industrializării forțate» s-a exprimat nu în termeni politici, ci prin intermediul conceptelor luate din teritoriul sociologiei. Astfel, condamnarea unui alt triunghi de fier: «metro – boulot – dodo» și alte numeroase graffiti mai mult sau mai puțin suprarealiste («Visul e realitate!», «E interzis să se interzică!», «Sub pavaj, plaja!», «Fiți realiști, cereți imposibilul!» – semnele exclamării îmi aparțin) exprimă refuzul manifestat față de reclamele unei societăți capitaliste îmbătate de propriile succese, alienînd indivizii în dubla lor calitate de producători și de consumatori de bunuri totodată”. Născută preponderent în mediul galic, avangarda își spunea din nou cuvîntul aidoma unui indiciu al conexiunii fluxului agitatoric stradal cu zona creației. Elocvente sunt o seamă de expoziții consacrate mișcării Dada, inițiate de românii Tristan Tzara și Marcel Iancu/ Janco. Firește existențialismul frenetic, protest implicit împotriva oricăror limite, caracteristic dadaismului, își dorea o condiție transistorică și transculturală. „În reevaluarea globală a sistemelor de gîndire și de creație, un loc important îl ocupă receptarea și apropierea artelor extraoccidentale, prezente în multitudinea modurilor de expresie. Cu un veac în urmă, viziunea occidentală despre continentul african era aceea că ar fi tradițional și anistoric, încremenit în timp”. Apare convocat în prezentul conclav liberalizant pînă la capăt și un alt român, Paul Goma – se putea altminteri? – cu o profesie de credință dadaistă pur sînge: „Eu nu sunt om, nu sunt membru al societății, eu nu respect conveniențele, nu respect fidelitatea în prietenie; sunt brutal, sunt nedrept, sunt imposibil – deci îmi merit locul «la colț» – în care singur m-am postat – sau încolțat… (și de acolo împroșc venin și înjurături)”. Nu cumva atractivele tablete-eseuri ale lui Vasile Spiridon au ca resort subliminal și setea noastră de libertate încă nesatisfăcută pe de-a-ntregul, devenită reflex al celor care am trăit opresiunea totalitară? Încă o istorică fraternizare cu aerul moral, repetitiv stimulator, al Hexagonului…