Alecsandri în cea dintâi reconstituire genealogică

Dacă în urmă cu un veac, la 21 iulie 1921, în toate școlile din România Mare a fost celebrată, cu fastul cuvenit, aniversarea centenarului nașterii lui Vasile Alecsandri, iată că noi, cei de astăzi, vom avea curând privilegiul de a fi contemporanii unui eveniment similar – anume celebrarea bicentenarului nașterii marelui scriitor și om politic, ivit pe lume în 1821, la 21 iulie stil vechi – 2 august stil nou.

Vasile Alecsandri – personalitate polivalentă, covârșitoare și de prim rang atât pe tărâm cultural-literar, cât și în spațiul social-politic – a participat activ la toate evenimentele importante ale vremii sale, începând cu Revoluția de la 1848, dezrobirea țiganilor (1855), Unirea Principatelor (1859), continuând cu reformele lui Cuza, cu demnitățile de ministru de Externe, deputat în Parlamentul României, ambasador la Paris și Londra și sfârșind cu înființarea Academiei, Războiul de Independență (1877-1878), proclamarea României ca regat (1881), autor al imnului regal, poet al „gintei latine” etc. Din păcate însă, în ciuda acestor mari și incontestabile merite, biografia și opera lui Alecsandri n-au fost abordate cu temeinicie de istoricii noștri literari. Cu atât mai mult cu cât – am adăuga noi astăzi – între scriitorii mai importanți ai literaturii noastre, Vasile Alecsandri se singularizează, devenind un caz, și prin faptul că „originea familiei și ascendența poetului – după cum constata un critic, în 1973 – nu sunt încă indubitabil stabilite”. Din acest punct de vedere – continua același – , ne aflăm încă pe temeliile puse de Sever Zotta (La centenarul lui Vasile Alecsandri, Iași, 1921) și Gheorghe Ungureanu (Câteva date inedite despre familia și viața poetului Vasile Alecsandri, în „Cetatea Moldovei“, 5/ IV, 1943, pp. 254-268)” [1, p. 8]. Cauzele acestei situații regretabile sunt multiple. Unele își au sorgintea în megalomania poetului care-și inventase o fantezistă origine italiană, altele în „ lipsa unei genealogii mai bogate a familiei scriitorului nostru” [2, pp. 7-8], altele în „uri personale” – cum spune G. Călinescu – ce „ îndeamnă pe unii să afirme că Alecsandri e de origine străină” [3, p.5], altele în invidia unor contemporani precum arhondologul C. Sion, „cel mai mare clevetitor de pe lume”, cum îl numește Iorga, sau – cel mai adesea – în neglijența cercetătorilor care tratează cu superficialitate aspecte ținând de biografia poetului. Deși biografia își are importanța sa, deloc de neglijat, în exegeza literară. Alecsandri însuși spusese cândva că „Tot ce privește viața unui autor este interesant!”

Bărbatul cel brav”

Revenind asupra cauzelor care au generat existența în scrierile consacrate lui Alecsandri, a unei serii de erori și confuzii referitoare la originea sa, e de observat că, în mod paradoxal, sursa acestora se află chiar într-o autobiografie a poetului, din 1865 care începe așa: „ Familia mea era origi ­nară din Veneția. Pe timpul când această republică era în strălucire, un străbun al meu, om cu inimă în ­drăzneață și cu spirit cavaleresc, se puse cu a lui spadă în serviciul țării, se căsătorie cu o româncă și deveni obârșia familiei Alecsandri.” Mai mult decât atât, poetul extinde originea italiană și în direcția ascendenței materne, adăugând ceva mai încolo: „ Maica mea, suflet nobil și îngeresc era, de asemenea, italiană” [5, p. 690]. Era o ipoteză romantică Și fantezistă, „ o presupunere în care nici poetul nu credea cu prea multă temeinicie ” [2, p.7], după cum remarcă unul din biografii săi. În absența unui arbore genealogic stabilit cu rigurozitate, aserţiunea poetului referitoare la originea sa italiană va fi reluată ulterior de unii cercetători. Astfel, într-o importantă lucrare istorico-literară, tipărită în timpul vieții lui Alecsandri, se spunea că acesta provine dintr-o familie însemnată venită din Veneția (Italia)” [6, p. 126]. Ideea descendenței italiene a poetului a fost combătută tranşant nu doar de istorici literari de talia lui N. Iorga sau G. Călinescu, ci şi de biografi ai poetului precum Ilarie Chendi sau N. Zaharia şi – fapt mai puțin cunoscut – de băcăuanul C. Radu, cel dintâi monograf al Bacăului, într-un articol din „Ateneul cultural“ [9, p. 23].

Iată de ce, ne propunem să elucidăm în cele ce urmează o serie de aspecte referitoare la originile lui Alecsandri, să reconstituim genealogic atât ramura paternă (Alecsandri), cât şi pe cea maternă (Cozoni) şi, mai ales, să clarificăm – în lumina unor documente aflate în Arhivele Statului din laşi şi Bacău, precum şi pe baza unor informații din vechi periodice – circumstanțele ivirii pe lume a poetului, la 21 iulie 1821, în timpul ,,revoluției greceşti”, cum însuşi spune, când părinții săi, împreună cu copiii lor, au fugit înspre munții Bacăului, poposind cel mai probabil in codrii de la Valea Budului, după cum vor stabili ulterior trecutologi avizați ai locului…

Ascendența paternă. Ramura Alecsandri

Referitor la boierii purtând numele Alecsandri, paharnicul Sion, în celebra sa Arhondologie din 1851, scria aşa: „Două neamuri: cel adevărat este grec moldovenit, au rămas în Basarabia, din care mai cunoscut este șătrariul Iordache; iar acei din Moldova, deşi sunt mari și bogați, dar nu sunt nici adevărat Alecsandri, nici moldoveni” [10, pp. 8-9]. Avem de-a face aici cu una dintre afirmațiile calomnioase ale paharnicului invidios, probabil, pe gloria scriitorului Alecsandri, dar şi pe averea uriaşă a tatălui, care dobândise cel mai înalt rang boieresc, acela de vornic, devenind unul dintre apropiații domnitorului Mihail Sturdza. În realitate, nu se putea vorbi de „două neamuri” atâta vreme cât – aşa cum vom vedea – toți cei cu numele Alecsandri proveneau dintr-un trunchi comun: medelnicerul Alexandru Alecsandri. S-ar fi putut vorbi cel mult despre două ramuri rezultate, după 1812, prin răpirea Basarabiei de către ruşi, când acei dintre copiii medelnicerului care aveau moşii peste Prut au rămas dincolo de graniță, aşa cum a fost cazul șătrarului Iordache Alecsandri. Aceste aspecte sunt definitiv elucidate, atât datorită temeinicei documentații întreprinse de academicianul Sever Zotta, fost director al Arhivelor Statului din Iași, cât mai cu seamă unei scrisori din 1835 descoperite de arhivistul Gh. Ungureanu ( succesor al lui Sever Zotta la direcția arhivelor ieșene) din care aflăm că Iordache Alecsandri, şătrarul stabilit în Basarabia (născut în 1776), avea ca părinți pe medelnicerul Alexandru Alecsandri, de nație grec, căsătorit cu o Eleana…

Alexandru Alecsandri, „de nație grec” – străbunicul poetului

Această Eliana Căpităneasa – precizează Sever Zotta – femeie bătrână în 1801, când avea fii mari și o fată măritată, aparținea generației lui Alexandri Baș-Ceauș și nu putea să fie decât nevasta lui”. Iar referitor la rangul boieresc al soțului ei, care „ ar fi deci bunicul Vornicului și străbunicul poetului”, tot Sever Zotta spune: „ Ce privește boieria lui de Baș-Ceauș, credem că a fost Baș-Ceauș. Agesc, adecă al poliției, singura funcție pe care o găsim pe lista boieriilor din 1775 în legătură cu acest titlu. Înaintea lui venea ca rang Baș-Bulubașa Hătmănesc, iar înaintea acestuia căpitanul de vânători. Poate că la acest rang a ajuns Alexandri la moartea lui” [11, pp. 50-51].

Dar cel mai interesant biografem legat de străbunicul patern al poetului este cel referitor la casele familiei Alecsandri de pe strada Sf. Ilie din Iași (astăzi retrocedate unor prezumtivi moștenitori), în care a funcționat, în perioada comunistă, Muzeul Teatrului Național. Căci, dacă până în prezent, absolut toți biografii poetului admiteau că cel mai vechi document referitor la un antecesor al lui Vasile Alecsandri este cel din 6 iunie 1786, în care e menționat bunicul poetului, Mihalache Alexandru Alecsandri, pe atunci vechil al Mănăstirii „ Sfântul Spiridon” din Iași, iată că astăzi putem susține că cel mai vechi document în care apare un strămoș al poetului este actul din 26 octombrie 1780, prin care străbunicul său patern cumpără un loc de casă în Iași. Încercând să deducă „ cine deci putu să fie soțul Elianei”, Sever Zotta conchide: „ În privința aceasta ne lămuresc documentele de proprietate ale casei părintești a poetului din ulița Sf. Ilie ( azi V. Alecsandri): 1780, oct. 26. Carte din partea lui Chiargi-Bașa și de la Breasla Blănarilor și Epitropii Sf-lui Ilie prin care dau lui Alexandri Baș-Ceauș un loc la Sf-ul Ilie ca să-și facă casă cu bezmen (emfiteoză)” [11, p. 50]. Și într-adevăr, nu peste multă vreme, Alexandru Alecsandri, străbunicul poetului, va construi o casă mare, cu etaj, care există și astăzi, lăsată moștenire – conform dreptului cutumiar românesc – celui mai mic dintre băieți, Iordachi (Gheorghe) Alecsandri, împreună cu moșia Frumușica din județul Tomarov (Ismail) din Basarabia.

Intrat în rândurile nobilimii și angrenat în diverse treburi administrative, Iordachi Alecsandri, rămas la Chișinău, lasă casa de la Iași în grija nepotului său de frate, Vasile Mihail Alecsandri, tatăl poetului, care, la 27 august 1818, pe când era spătar, apare într-un document ca fiind „ vechil moșului său Titulearnoi Sovetnic Gheorghe Alexandri.” Iar cu începere din toamna 1821, când vine la Iași ca sameș la Vistierie, tatăl poetului va locui aici, cu întreaga familie, până la sfârșitul zilelor sale (1854). Fiindcă printr-o Carte din 27 august 1828, Divanul Moldovei hotărâse ca Spătarul V. Alexandri să stăpânească nesupărat casa aflată pe locul Bisericii Sfântul Ilie, plătind acesteia bezmen pentru terenul respectiv. În această casă își va petrece poetul copilăria, până în 1934, când pleacă la Paris și tot aici va locui la revenirea în țară, întrucât fratele său Iancu – moștenitor al casei din strada Sfântul Ilie – se stabilise, prin căsătorie, la Paris…

Sulgerul Mihalache Alexandru Alecsandri – bunicul poetului

Aşadar, numele complet al bunicului patern al poetului era Mihalache Alexandru Alecsandri. Din neglijenţa unor slujbaşi (dieci de cancelarie) el apare în unele acte doar Mihalache Alexandru, lucru observat de unii biografi ai poetului care afirmă că „în unele acte este numit Mihalache Alecsandri” [2, p. 8]. Era firesc să fie numit aşa, fiindcă era fiul cel mai mare al lui Alexandru Alecsandri. El nu şi-a luat numele Alecsandri după soţie. În primul rând, fiindcă aşa ceva nu se obişnuieşte la români nici astăzi şi cu atât mai puţin pe atunci. În al doilea rând, nu şi-a luat numele Alecsandri după soţie pentru simplul motiv că soţia sa nu se numea Alecsandri!

Părerea noastră este că Mihalache Alexandru – menţionat în documentul din 1801 – n-a decedat după căsătoria surorii sale Catinca, un argument în acest sens putând fi şi acela că s-a ocupat de educaţia şi formarea fiului său Vasile Mihail, tatăl poetului. ,,Băiatul lui Mihalache Alecsandri – scrie G. C. Nicolescu – s-a bucurat de o creştere destul de îngrijită (…); învaţă şcoală la Iaşi, ştie greceşte, scrie cu o siguranţă care dovedeşte o îndelungată familiarizare cu condeiul” [Ibidem, p. 9]. E posibil să fi decedat înainte de vreme, în plină maturitate, dar nu există nicio mărturie în acest sens. Dimpotrivă, dacă ar fi să-l credem pe C. Sion, bunicul patern al poetului ar fi trăit „păn pe vremea domniei lui Ioan Vodă Sturdza”, [10, p.9] adică – precizăm noi – până după 1823, când avea vreo 60 de ani sau puţin peste această vârstă. Se pare că avem de-a face cu o programare genetică ereditară, întrucât fiul său, vornicul Alecsandri, tatăl poetului, va deceda la 62 de ani, doar poetul atingând, cu greu, 69 de ani la deces. Mai mult decât atât, într-un act oficial din 1849, vornicul Vasile Alecsandri, tatăl poetului, se declară: „Vasile Alecsandri, fiul D-sale sulger Mihalaki Alicsandru”, ceea ce ne determină să credem că acesta din urmă era încă în viață, având puțin peste 80 de ani… Ceea ce se ştie sigur despre Mihalache Alecsandri, bunicul poetului, este că a fost în tinereţe vechil, adică administrator al averii Mănăstirii „Sf. Spiridon” din Iaşi, după cum atestă „un act oficial din 1786” [2, p.9].

Vom stărui mai mult aici asupra biografiei lui Mihalache Alecsandri, pe de o parte, fiindcă el reprezintă, după părerea noastră, cheia de boltă a întregului arbore genealogic al poetului, iar, pe de altă parte, fiindcă în legătură cu viaţa sa există cele mai multe erori, confuzii, presupuneri şi ipoteze hazardate. Este cazul, între altele, şi al frazei cu care debutează monografia lui G. Călinescu din 1965. ,,Întâiul ascendent cunoscut al lui V. Alecsandri – scrie criticul – este sulgerul Mihalache Alexandru sau Alecsandri, vechil al mănăstirii sfântul Spiridon din Iaşi, om nou, ajuns prin proprie stăruinţă la boieria măruntă şi, s-ar părea, devenit Alecsandri din Alexandru prin căsătoria cu sora şătrarului Iordachi Alecsandri dintr-o familie de boiernaşi basarabeni, trecută de guvernul rus pe lista dvorenilor. Lucrul se obișnuia” [3, p. 5]. Amendamentele pe care le propunem textului de mai sus ar fi următoarele:

1. Întâiul ascendent al poetului în linie paternă nu este Mihalache Alexandru Alecsandri, ci tatăl acestuia – medelnicerul Alexandru Alecsandri care făcea parte din boierimea Moldovei.

2. Deşi spune că sulgerul Mihalache Alexandru se numea Alecsandri, Călinescu avansează, în aceeaşi frază, şi ipoteza că ar fi devenit Alecsandri preluând, după căsătorie, numele soţiei (situaţie extrem de rară chiar şi astăzi, şi cu totul neobișnuită în acele vremuri).

3. Mihalache Alexandru Alecsandri nu s-ar fi putut căsători cu „sora şătrarului Iordachi Alecsandri” pentru simplul motiv că şătrarul Iordachi, rămas în Basarabia după 1812, îi era frate mai mic şi – aşa cum am mai spus – ar fi însemnat să se însoare cu propria soră!

Fiind întâiul născut al unui boier, sulgerul Mihalache Alecsandri – bunicul patern al poetului – nu era chiar un „homo novus”, cum crede Călinescu, adică un „om nou, ajuns prin proprie stăruinţă la boieria măruntă.”

Vasile Mihail Alecsandri – tatăl poetului

Fiu de boier fiind, Alecsandri-tatăl n-avea cum să aparţină ,,burgheziei româneşti”. Prin grija tatălui său, fireşte, el studiase la Iaşi, încă din copilărie, cu dascăli greci, însuşindu-şi temeinic atât ştiinţele exacte, cât şi limba greacă. Despre el, Nicolae Iorga spunea undeva aşa: ,,presupusul fiu de evreu răspundea într-o grecească elegantă beizadelei N. Şuţu” [13, p. 401]. Sau, tot Iorga, despre acelaşi, în altă lucrare: ,,Ştia bine greceşte, avea scrisoare frumoasă şi cetea bucuros literatura românească a timpului” [14, pp. 50-51].

Revenind la problema ascendenţilor paterni ai poetului, vom observa că, deşi la un moment dat G. C. Nicolescu acordă credit celor care susţineau că sulgerul Mihalache Alexandru, bunicul viitorului scriitor, se va fi însurat cu sora şătrarului Iordache Alecsandri, totuşi, câteva pagini mai încolo, biograful, contrazicându-se, confirmă indirect adevărul că, de fapt, Iordachi Alecsandri era frate cu Mihalache Alexandru, bunicul poetului, şi deci unchi lui Vasile, tatăl poetului, căci iată ce spune despre acesta din urmă: „Între timp, cumpără şi casa din strada Sfântul Ilie, care fusese a unchiului său Iordachi Alecsandri” [2, p. 13]. Quod erat demonstrandum!

În sfârşit, Al. Piru, referindu-se şi el la sulgerul Mihalache de la „Sf. Spiridon” (fiu al lui Alexandru Alecsandri, după cum am văzut) pastişează din nou pe Călinescu spunând că „întâiul înaintaş cunoscut (al poetului – n.n.) e micul boier de starea a treia, sulgerul Mihalache Alexandru” şi adăugând că numele de Alexandru i s-au prefăcut (s.n.) în urma căsătoriei sale cu Elena Alecsandri…” [15, p. 6]. E clar că prenumele Elena, pe care nu-l atestă niciun document, e – cum spuneam – o invenţie a lui Piru, fiindcă nu ştie nimeni cum se va fi numit bunica paternă a poetului… Eleana se numea străbunica poetului şi e posibil ca Al. Piru – ca şi alţii, de altfel – să fi confundat pe bunicul poetului – sulgerul Mihalache Alecsandri – cu străbunicul – Căpitanul Alexandru Alecsandri. În concluzie, vom spune – cu riscul de a ne repeta – că pentru noi e limpede că Mihalache Alexandru Alecsandri (bunicul poetului) nu şi-a „prefăcut” (!) numele prin căsătorie, nici n-a adoptat numele soţiei. Cert e că el era fiul lui Alexandru Alecsandri, după cum la fel de sigur e că fiul său Vasile (tatăl poetului) se numea, fireşte, tot Alecsandri şi, deci, nu „şi-a luat porecla de Alecsandri de pe mă-sa”, cum crede C. Sion.

Continuându-ne ascensiunea în arborele genealogic al familiei Alecsandri – mai precis în ramura paternă a poetului – trebuie să spunem că sulgerul Mihalache Alecsandri a avut trei copii: pe Safta, pe Catinca şi pe Vasile Mihail, tatăl poetului. Despre aceste două mătuşi dinspre tată ale poetului, informaţii suplimentare – corecte, de astă dată – ne oferă Al. Piru. ,,Safta şi Catinca Alecsandri sânt mătuşile – spune criticul –. Safta se mărită cu tutoveanul Mitre, apoi cu Pavel Duca. Are probabil cu Mitre o fată, pe Euharia care se mărită cu maiorul, apoi generalul Ion Duca, fiul lui Vasile Duca Cărăuşu, văr de-al doilea cu Pavel. Fiul lor, George Duca, e cunoscutul inginer de căi ferate, tatăl primului ministru I. G. Duca care [sic!] la moartea lui Alecsandri avea 11 ani. Catinca Alecsandri, măritată cu comisul Iordache Brănişteanu, e mama lui Iancu Brănişteanu, vărul poetului, mort în 1891” [Ibidem, p. 6].

Ascendența maternă. Familia Cozoni

Ca şi în cazul ramurii Alecsandri, neamul Cozonilor trebuie pus în relaţie directă cu grecii veniţi în Ţările Române în suita domnitorilor fanarioţi. Aşa cum rezultă din vechile documente păstrate (zapise, ispisoace, foi de zestre, catagrafii etc.) grecii veniţi odată cu domnitorii fanarioţi se însurau – aproape fără excepţie – cu femei aparţinând familiilor boiereşti autohtone. Aşa încât, românizarea descendenţilor se înfăptuia lesne, facilitată fiind de religia ortodoxă comună celor două naţii.

Pe cei din neamul Cozoni mai cu seamă – fiindcă la ei ne referim aici – îi găsim implicaţi în mai toate frământările sociale şi politice de la începutul veacului al XIX-lea. ,,Numele lor se întâlnesc pe lista cărvunarilor, ori printre unionişti, şi Nicolae Iorga îi socoteşte «o familie veche românească sau românizată din Bacău», iar numele Elenei Cozoni, muma poetului, este adesea pomenit în cărţile de istoria românilor” [16, p. 104]. Iar alţi cercetători, între care G. Bogdan-Duică, nu greşesc atunci când susţin că neamul Cozonilor „se românizase şi se înstăpânise cu mult înainte şi că n-ar fi un import grecesc din timpul lui Moruzi” [17, p. 230].

Gheorghe Kozoni „Grecul” – stră-străbunicului poetului

Dar să nu anticipăm, ci să încercăm a construi arborele genealogic al familiei. Se pare că pe la 1700, în prefectura Kozoni din nordul Greciei (unde trăiesc și astăzi românii macedoneni), se năștea Gheorghe Kozoni, cel care va fi stră-străbunicul dinspre mamă al poetului. Din cauza prigoanei exercitate asupra românilor macedoneni atât de greci, cât și de turci, în secolele XVIII și XIX românii macedoneni emigrează masiv în Țările Române. Fugit și el din provincia natală, Gheorghe Kozoni se va stabili în București, fiind poreclit „Grecul”, întrucât venise din Grecia și cunoștea limba patriei natale. Se însoară, firește, cu o româncă, iar unul dintre băieții săi, născut în jurul anului 1730, se va fi numit Dumitrachi.

Pitarul Dumitrachi Cozoni – bunicul poetului

Având, probabil, o bunică şi o mamă românce şi având, în ascendenţa sa, încă două generaţii împământenite în Ţările Române, acest Dumitrachi Cozoni va fi fost pe deplin românizat. Cu toate acestea, paharnicul Sion, în Arhondologia sa, nu scapă prilejul de a-i aminti originea, numindu-l „grec” şi scriind astfel despre el: ,,Grec, venit de copil, un Dumitrachi Kozoni, cu domnia lui Constantin Moruz…” [10, p. 135]. Chiar copil nu va fi fost, căci copiii – mai cu seamă cei de boieri – nu umblau aşa, de capul lor… E drept că era foarte tânăr, să tot fi avut vreo 17-18 ani când, în octombrie 1777, vine la Iaşi în slujba domnitorului Constantin Moruzi, care va domni până la 8 iunie 1782. După plecarea acestuia din domnie, Dumitrachi Cozoni îşi va găsi alt stăpân. „Mazâlindu-se domnul – scrie C. Sion –, au trecut slugă la boierul Roset ce-i zice Baston, tatăl logofetesei Anica Roznovăniţa, la moşia Bogdăneştii de la ţinutul Bacăului” [Ibidem]. Rămâne în slujba lui Roset vreme de doi ani, fiindcă, la 1784, Dumitrachi Cozoni intră şi el în rândul boierimii, devenind pitar. ,,Şi s-au boierit, pe la 1784 – scrie despre el C. Sion –, făcându-se pitar” [Ibidem]. Erau vremuri tulburi, vremuri grele pentru ţară. Domniile erau scurte, iar Moldova era ocupată când de turci, când de ruşi, când de austrieci, sau chiar de armatele celor trei imperii deodată, cum a fost între 1788-1792. Pitarul Dumitrachi Cozoni de la Tg. Ocna se însoară acum, prin 1788, cu Antihiţa, ,,fata unui Spiridon ce era grămătic al Ocnelor” şi au avut „trei feciori şi cinci fete” [Ibidem].

Mihalachi Cozoni, unchiul poetului și nașul său de botez

Doi ani mai târziu, în 1790, i se naşte primul copil, un fecior ce va primi numele de Mihalachi. Este cel care, peste ani, mai exact în 1818, va conduce – din porunca domnitorului Scarlat Callimachi – potera domnească trimisă pentru a lichida o bandă de tâlhari din codrii Moldovei, al cărei căpitan, Andrii Popa, îngrozise timp de șapte ani drumeții și poterele stăpânirii. Scrisă în 1843, în casa bunicilor de la Ocnă, după cum mărturisește poetul, balada va fi publicată un an mai târziu, la 6 august 1844, în revista „Propășirea“ de la Iași, fiind însoțită de o notă explicativă din care cităm: „Acest hoț a cutreierat țara șepti ani întregi, fără a-l putea prinde vreo poteră. La anul 1818, Mihai Cozoni, unchiul autorului, a fost însărcinat prin poruncă domnească ca să puie mâna pe acest hoț vestit. Deci întâlnindu-l la Valea Seacă, l-au ucis din fuga calului, după o cruntă luptă de câteva ore” [18, p. 29].

Cert este că în 1796 la Tg. Ocna se năştea Costachi, cel de-al doilea fecior al pitarului Cozoni. Ştim despre acesta că, în 1829, pe când era director al Poştelor din Iaşi, se abonase la „Albina românească” a lui Asachi şi la „Gazeta de Transilvania”. Apoi, după ce a slujit nouă ani ca sameş de Vaslui, Costachi Cozoni a fost înălţat de către domnitorul Sturdza, la rangul de vătaf, iar mai apoi de paharnic. Prin 1857 îl găsim revizor al mănăstirilor din ţinutul Bacău şi Neamţ.

Elena/Elencu, fiica pitarului Cozoni – mama poetului V. Alecsandri

În 1800 se naşte, la Tg. Ocna, Elena/Elencu, cea de a treia dintre cele cinci fete ale Antihiţei şi pitarului Cozoni, „grec de neam, dar românizat“ [Ibidem] „proprietar rural dinainte de 1815” [20, pp. 39-40]. Vechiul conac din Tg. Ocna al familiei Cozoni, în care s-a născut Elena, mama poetului, şi în care a avut loc, prin 1817, nunta acesteia cu sulgerul Vasile-Mihail Alecsandri de la Bacău, mai exista încă prin 1970-1980. Probabil că această Elena Cozoni (căsătorită Codreanu) va fi fost fiica paharnicului Costachi Cozoni, frate cu mama poetului şi, deci, vară primară a acestuia. Era una dintre cele două fete ale lui Costache Cozoni despre care paharnicul Sion spune că a fost atât de cinstit şi de sărac, încât „l-au lăsat şi femeia cu două fete de gât” [10, p. 135]. Cert este că nepotul ei direct, avocatul Constantin Codreanu, i-a arătat generalului Rudeanu o fotografie încă şi mai veche a casei din Tg. Ocna, ,,cu vechea ei fizionomie”.

Concluzii

Coroborând informații și date oferite de documente de arhivă cu cele extrase din monografii ori istorii literare, am reușit – credem noi – să stabilim cu certitudine câteva aspecte importante referitoare la biografia poetului Vasile Alecsandri, cum ar fi proveniența grecească a patronimului „Alecsandri”. Persoanele purtând acest nume – despre care el spune, între-o scrisoare, că le-ar fi întâlnit în călătoriile sale prin Roma, Veneția, Padova, Ferrara, etc. – erau, desigur, originare din Grecia. Cel mai vechi ascendent al său purtând numele „Alecsandri” este – cum am văzut – străbunicul dinspre tată, venit la Iași, pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, în suita vraunui domnitor fanariot. În actul prin care cumpără locul de casă din str. Sf. Ilie (imobil existent și astăzi!), purtând data de 26 octombrie 1780, este menționat pentru prima dată numele „ Alecsandri”. Așadar, nu documentul din 6 iunie 1786 e cel mai vechi în care se menționează patronimul respectiv, așa cum se credea până acum. În acest din urmă act, e pomenit bunicul poetului, care era, pe atunci, vechil al Mănăstirii Sf. Spiridon din Iași și nu al unui așezământ monahal omonim din Basarabia. Mihalache Alexandru Alecsandri a avut acolo doar misiunea de a lua în primire o moșie donată Mănăstirii Sf. Spiridon din Iași, care, având și „așezământ spitalicesc” primea – cum spun biografii poetului – numeroase donații…

Am clarificat apoi și faptul că nu se poate vorbi despre „ originea basarabeană” a poetului Alecsandri, ci poate doar de faptul că a avut rude rămase peste Prut după răpirea Basarabiei, cum a fost cazul unchiului său Iordachi Alecsandri.

În sfârșit, referitor la arborele genealogic al ramurii materne a poetului (familia Cozoni), un prim element de noutate ar fi prezumția că cel mai vechi ascendent cunoscut – Gheorghe Cozoni Grecul – era român macedonean, venit la București din prefectura Kozoni, aflată și astăzi în nordul Greciei. Patronimul „Cozoni” e aproape identic – bizară coincidență! – cu denumirea monedei dacice „coson”, ceea ce poate constitui încă un argument în susținerea vechimii rădăcinilor românești (geto-dacice) ale strămoșilor dinspre mamă ai poetului…Firește, în argumentația de mai sus – ca în alte situații similare, când ne-au lipsit documentele pozitive – am mizat pe arguție…

Din fericire, am avut șansa descoperirii unui document de o importanță capitală pentru biografia poetului Alecsandri (de care nici Sever Zotta nu a dispus, în 1921, la momentul publicării volumului La centenarul nașterii lui Vasile Alecsandri) și anume „ schița genealogică” întocmită, în iulie 1846, de pitarul Dumitrachi Cozoni, bunicul poetului de la Târgu Ocna. Un document inconturnabil, de o valoare inestimabilă, din care rezultă că familia Alecsandri se afla la Bacău în iulie 1821, când s-a născut viitorul poet, care n-a fost nici primul, nici al doilea (cum cred unii), ci al treilea copil al părinților săi, căsătoriți la Târgu Ocna în toamna lui 1817. „Țara fiind pe atunci în prada eteriștilor greci și ai (sic!) enicerilor – va spune poetul în Suvenire din viața mea (1865) – părinții mei fură nevoiți a se adăposti în codri, cu copiii lor și cu câțiva servitori credincioși.” [5, p. 690]. Numele a doi dintre acești servitori – care vor fi vegheat „romantica ivire la viață” (G. Călinescu) a celui mai romantic dintre scriitorii noștri sunt menționate în Catagrafia Visteriei Moldovei din 1820. Este vorba de Vasile Ghidibaca și Pișta Ungureanu, servitori (scutiți de bir) ai medelnicerului Vasile Alecsandri (tatăl poetului), care locuia în casa cumpărată din centrul Bacăului, unde astăzi este Casa de Cultură. Se infirmă, în acest fel, și ipoteza că poetul ar fi putut să se nască atunci, în contextul acelor evenimente dramatice, în drum spre Bucovina sau spre Hârlău. După cum ar trebui să înceteze și controversa stupidă privind data nașterii poetului, pe care unii – din ignoranță sau cu rea-credință – încearcă să o plaseze la 14 iunie 1818, întemeindu-se pe așa-zisa „mărturie de mitrică”, un „act fals”, cum îl va califica poetul însuși, care l-a și ignorat, de altfel, știind bine că registre mitricale au existat la biserici doar între 1832-1865! [22, pp. 162-166]. Se știe că Alecsandri a precizat în repetate rânduri – atât verbal, cât și în documente scrise – că e născut la 21 iulie 1821, dată consacrată atât în actul de naștere (eliberat și legalizat în 30 martie 1873, de către Tribunalul Bacău), cât și în actul de căsătorie (din 30 octombrie 1876), fiind înscripționată și pe Mausoleul de la Mircești. A propune astăzi o altă dată de naștere decât accea de 21 iulie 1821, ar fi o fraudă științifică, prin care este insultată memoria marelui scriitor și om politic aducându-i-se un nemeritat și nejustificat afront…