O istorie a literaturii din care lipsesc și istoria, și literatura

În Nota introductivă la Istoria literaturii române contemporane: 1990-2020, Mihai Iovănel își avertizează cititorul că, în pofida subtitlului „simbolic” al cărții sale (acesta ar fi 1990-2020), limita ei „inferioară” este „ancorată în anii ‘80” și „trimite filamente până în anii ‘60-’70 sau chiar mult mai devreme, în secolul al XIX-lea” (p. 12). Parcurgerea volumului de peste 700 de pagini (cu tot cu Bibliografie și Indice), coroborată cu lectura contribuțiilor anterioare ale autorului, arată însă că „filamentele” sunt trimise mai des pe orizontala unor texte deja publicate decât pe verticala istorică a literaturii române. Iovănel preia fără jenă, în ceea ce numește istorie a literaturii române contemporane, cronici și studii, recenzii și pagini de dicționar literar, capitole întregi dintr-o carte anterioară, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (2017), din care autorul copiază în cartea „nouă” până și mulțumirile. Deși, mulțumind, autorul susține că cronicile literare publicate de el „de-a lungul timpului” au reprezentat în Istoria de față, în „câteva rânduri”, „materia primă pentru câte un detaliu”, simpla punere pe două coloane a unor pagini din Istorie cu cronici anterior publicate de Iovănel arată contrariul. Un singur exemplu dintre atâtea: „sinteza” din istoria publicată în 2021 referitoare la poezia lui Ion Mureșan reia cuvânt cu cuvânt analiza făcută într-o cronică din „Cultura”, în 2011, volumului cartea Alcool. La 10 ani de la textul din „Cultura”, Iovănel îi dă copy-paste în Istorie. În loc de a fi deci „materie primă” pentru „câte un detaliu” al Istoriei, cronicile, recenziile, studiile, paginile de dicționar, capitolele din cărți deja publicate sunt materia însăși a Istoriei. Pentru cei care au parcurs, chiar și fragmentar, contribuțiile anterioare ale criticului încă tânăr, cea mai izbitoare noutate a cărții de față este coperta.

Organizarea materiei era promițătoare, ca și în Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, Iovănel propunându-și să scrie despre multe lucruri: despre ideologii, despre sistemul literar, despre instituții, mituri culturale, canon și revizuiri, benzi desenate, conectivitate globală… Sumarul Istoriei este ofertant nu numai pentru lector, ci și pentru autorul însuși, care avea acum ocazia ideală să abordeze toate aceste subiecte și întregi arii de cercetare. Dar observațiile sale sunt fie școlărești („Publicațiile au trecut prin mai multe faze”, p. 122), fie tendențioase („După 2004, când este ales Traian Băsescu, «22» a fost treptat atinsă de irelevanță, odată cu GDS-ul”, p. 126), fie trădând ignoranța („Caiete critice” oferă un „specacol mai curând dezolant”, p. 126), fie stigmatizante („Academia rămâne fundamental o instituție conservatoare și naționalistă, fără un impact real în spațiul public”, p. 147). Doar o pagină i-a luat lui Iovănel pentru a fi „analizat” ce a făcut Academia Română în 30 de ani, după cum un rând și un sfert, nu mai mult, a fost suficient pentru a se referi la conținutul revistei „22” din 2004 încoace.

E dreptul oricui de a evalua critic orice, dar întrebarea logică este: oare de ce atâta grabă? Era de așteptat ca o Istorie a literaturii române contemporane ce promitea să dedice câte un subcapitol revistelor, cenaclurilor, universităților etc. chiar să zăbovească nițel asupra lor. Autorul pare că n-a avut timp să scrie despre ceea ce totuși scrie… Trecând de la instituții la genuri și specii literare, constatăm același mod de operare. Capitolul despre literatura pentru copii ocupă puțin peste jumătate de pagină, teatrul lipsește cu desăvârșire, iar literatura „testimonială” din „primul deceniu postcomunist” îi ia lui Iovănel o pagină, în care „analizează” cărțile respective înșirând, pur și simplu, titluri, cu un stil de notar: „După 1989 apar în ritm susținut scrieri ca Jurnalul fericirii de N. Steinhardt (1991), Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid (I-IV, 1991-1996), Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România (1992) și Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc. 1957-1961 (1993) de Lena Constante.” (p. 349). Pe când noi așteptăm ca autorul să înceapă să scrie câte ceva despre cărțile ale căror titluri ni le oferă cu o suspectă generozitate, el a trecut deja la altele: „De asemenea, o poziție foarte vizibilă ocupă jurnalele și memorialistica privind comunismul: I.D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal (I-II, 1991-1993), Mircea Zaciu, Jurnal (I-IV, 1993-1998)…” (p. 349). Și tot așa. După ce, în sfârșit, și-a încheiat listele de mai sus, Iovănel ajunge la Lucian Dan Teodorovici, de la acesta trece la Norman Manea, de la Manea la Radu Petrescu, Paler, Ciocârlie, Cărtărescu, Liiceanu, Noica, iarăși Paler. Să înțelegem că aceasta a fost contribuția despre literatura „testimonială” din primul deceniu postcomunist? Notarul pe care ne bazam a lăsat loc unui istoric literar improvizat și haotic, cuprins de un mic delir asociativ. Iovănel încearcă, cel puțin declarativ, să reconstituie anii postcomuniști ai literaturii și culturii române, dar din acest capitol – ca și din majoritatea capitolelor cărții – nu se înțelege aproape nimic. Un cititor străin, care nu are idee despre literatura română, nu va afla din Istoria de față dacă Lena Constante este un nume important, sau nu, ori dacă jurnalul lui Ion D. Sîrbu a fost, ori nu, o apariție reprezentativă în istoria genului la noi și în chiar Istoria literaturii române contemporane pe care o citim în această formă. Din pagina lui Iovănel care, chipurile, este despre literatura „testimonială” din anii 1990, nu aflăm nimic semnificativ tocmai despre literatura „testimonială” din anii 1990. Ce fel de abordare istoriografică e aceasta? O listă cu titluri de cărți fără o cât de timidă apropiere de materia cărților respective poate face oricine. Într-o asemenea condiție de avarie metodologică a Istoriei, aproape că nu mai contează faptul că pe listele lui Iovănel nu apare și memorialistica lui Balotă. Și dacă apărea, și dacă nu apare, e același lucru.

Mai mulți comentatori ai cărții (Ion Simuț, Raluca Dună, Șerban Axinte) i-au reproșat autorului, în paginile „Observatorului Cultural”, ideologia transformată de el în operator critic. Progresistă, marxistă, comunistă – iată calificările primite deja de Istoria lui Iovănel. În ce mă privește nu văd aici o problemă în sine, mai întâi fiindcă orice critic și istoric literar are un profil ideologic (Maiorescu este conservator, Lovinescu, liberal, Crohmălniceanu, marxist, Simion, conservator, Manolescu, liberal, iar Marian Popa, admirat mult de Iovănel, național-comunist); și apoi, fiindcă și ideologia marxistă poate oferi un model de reprezentare și un cadru de analiză și interpretare pentru fenomenul literar. De exemplu, Literatura română între cele două războaie mondiale scrisă de Crohmălniceanu este absolut remarcabilă, fiind marxistă în Introducere, deci nu marxismul sau progresismul constituie problema Istoriei lui Iovănel. Problema, după mine, este că istoricul literar trece razant pe deasupra autorilor, cărților, revistelor, instituțiilor culturale pe care avea obligația să le cerceteze înainte de a oferi judecăți de valoare despre ele. Cea mai neplăcută surpriză oferită de această Istorie e că autorul ei nu se referă decât în treacăt și în grabă, mereu în grabă, la operele importante ale unor scriitori și critici români, umplând însă paginile cărții fie cu no names gratulate nu se înțelege pentru ce, fie cu considerații despre autori cunoscuți care nu au legătură cu cărțile lor. A vorbi mai pe larg sau rezumativ despre un scriitor fără a te referi la operele lui literare și a „analiza” un critic literar fără a-i lua în discuție cărțile este o surpriză urâtă, sub raport profesional. Bref, din istoria literară a lui Iovănel lipsește, din păcate, literatura.

Bizarerii sunt în carte la tot pasul. Astfel, din Istorie aflăm că important ar fi Igor Bergler, autor al unui titlu „relevant” (revista „22” era în schimb irelevantă…), dar nu aflăm nimic despre Emil Brumaru, din simplul motiv că acesta nu apare în carte. Totuși, oricât m-aș bucura că oricine poate spune orice despre literatura noastră, îmi apare ca involuntar comică o istorie a literaturii române în care ar fi relevant Igor Bergler, dar nu există Brumaru, în care lui Eugen Simion („ideologic, Simion se intersectează cu protocroniștii din anii ‘80” susține complet fals (e cel mai blând mod de expresie!) Iovănel la p. 191) i se expediază disprețuitor cărțile, pe când ale lui Marian Popa sunt înfățișate în conspecte fascinate; în fine, o istorie cu ghilimele, în pofida unui sumar promițător, însăilată de fapt din varii contribuții anterioare, cu criterii ininteligibile de selecție, fără o coerență a succesiunii de nume și titluri și fără un referent artistic și un conținut specific – adică literar – al „analizei” critice.

Închei lectura cărții (tehnoredactată și editată economicos) cu convingerea că din Istoria literaturii lui Mihai Iovănel lipsesc și istoria, și literatura.