Poeme de Ioan F. Pop și Ștefan Bolea

Poeme de Ioan F. Pop

poemele umbrei

purtat pe umerii unor amăgitoare întruchipări

printr-o lungă baladă în care tropotele zăpezilor nu au sosit.

cu acele aripi ce colorează cerul în negru, în alb,

după un scrîșnet al pașilor care nu se mai pot întîlni.

un potop de tăceri ne purta înapoi spre îndepărtatele arhipelaguri.

nu era nici o grabă în destrămarea șoaptelor abia deslușite,

nici a iureșului izgonit, a trecerilor rămase în veșnică pronunțare.

coboram pe cărările înnoptării pînă în vestitele fiorduri.

într-un trup în care s-a așternut bătaia ceasurilor moleșite,

purtat pe umerii unor amăgitoare întruchipări.

de trupuri se agățau alte chemări

un susur ne urmărește prin turnurile stacojii.

din adîncuri ieșeau siluete de îngeri schilozi.

ploile ne căutau după adrese numai de ele știute.

treceam din șoaptă în șoaptă printre gratiile adulmecării.

un fir de păianjen ne ţesea în alte încercări irosite.

de pe margine ni se arată, cu mișcări tot mai haotice,

urmele chemărilor lăsate în vestigiile trupurilor de smirnă,

cu tot alaiul lor de zbateri neștiute, neauzite.

departe, tot mai departe, ca într-o toamnă uitată pe drumuri.

doar un îmblînzitor de umbre își mai întoarce capul

după arătările care se risipesc în recviemul depărtărilor.

nici o atingere nu mai desparte apele încremenite.

peste toate se lăsa o liniște mai grea decît o mantie a înghețului.

întunecimile scurmă în ferestre, cad lespezile altor cețuri.

nimeni nu mai îmbină ziua cu noaptea,

nu le mai întoarce din drum.

nu mai animă orologiile amuțite, orele exacte ale deșertăciunii.

același vuiet al destrămării, același susur al pustietății,

aceleași uși zidite între două împotmoliri ale resemnării.

doar un îmblînzitor de umbre își mai întoarce capul înapoi.

brațele întinse ca niște aripi la răspîntiile frigului

căutau în învolburările dimineții magma altor reverii.

degetele se răsfirau pe bolta îndureratelor penumbre.

stoluri de păsări ne adumbreau ca o coregrafie a uitării.

peste toate se așterneau ridurile norilor împotmoliți,

hergheliile ploilor autumnale, cu galopul lor strepezit,

pereții de fum prin care nu mai trec lacrimile îndurării.

purtam încă cicatricile somnului, rănile unor priviri,

valurile limfatice neajunse la țărm.

aruncate în realitatea viselor, tîrîte în cenușa nopții.

alte brațe întinse ne așteptau la răspîntiile frigului.

prin ferestre mai trec doar șoaptele vîntului

cu acele atingeri care nu mai au unde să pună piciorul.

între timp, noi ne copiam existența după alte semne.

umpleam pereții cu tot felul de figurine amorțite.

nu știam cui să dăm pe mînă tot acest zbucium,

aceste plutiri în derivă,

coborîte ca o răstignire printre mai vechile amînări.

realitatea va cădea ca o grindină peste capetele noastre.

marile imperii ale durerii ne vor reține numele silabisite.

drumuri vaporoase ne vor crește în priviri.

ca o propoziție șoptită monosilabic de vînt.

ca o propoziție tăcută pînă la sînge.

liniștea unui cer prăbușit în alte pronunții

care se întorc precum fiii risipitori în cuvinte.

cu întîmplări șterse din pagina de probă a fiecărei zile.

cu talazuri în care se împotmolește murmurul singurătății.

os lîngă os, vertebră lîngă vertebră, nimic lîngă nimic.

de-am putea rosti toate nepăsările scurse prin venele pustietății.

cu gheare care scurmă la rădăcinile altui apus.

o punte de tăceri se întinde de dincolo de marginile neștiute,

cu nedumerirea acelor gesturi abia schițate.

cu trupul trecut dintr-un imperativ în altul.

așteptînd liniștea unui cer prăbușit în alte pronunții.

Poeme de Ștefan Bolea

ultima noapte

pe toate portretele de zei figura mea

pe toate portretele de demoni pecetea mea

pe toate chipurile de oameni nimic de-al meu

nu sunt de aici și numai „aici” avem

unde mi-e locul? unde să merg?

să-i construiesc neantului o altă catedrală

să-mi scot inima și s-o las pe altar?

mi-s stricați ochii sau totul e spurcat?

nu mai e nimeni?

ați devenit cu toți vasalii măștii?

sinceritatea trebuie mereu pedepsită?

sunt singurul vizionar din acest cimitir colectiv?

nu mă vezi și prind cu privirea ce tu nu vezi

nu știu să cer și nici să-mi iau partea

voiam să fiu păstor la lupi dar mă simt acum ca o căprioară hăituită

pune-ți fricile în cazan

fierbe ura

devino mânia

când totul arde fă-te văpaie

psycho sonata

fiecare stradă-i rană

fiecare piață un loc de veci

inima orașului un cavou

fiecare casă e rea

fiecare biserică ostilă

mintea orașului se luptă cu ea

întotdeauna mă supraveghează

să fie siguri că nu mă prind

dar știu că la vremea potrivită o să vină după mine

cuțitele din ochii lor mă urmăresc și-n somn

râd de mine în timp ce li se preling printre dinți păianjeni

cârligul măcelarului e la locul său

îi aud cum prepară garnitura pentru cină

și știu că felul principal sunt eu

sunt mulți și sunt mic pe lângă ei

dar am și eu pietre și topoare

o să mă vopsesc cu sânge și-o să ies la vânătoare

dacă asculți atent noaptea

auzi cum polițistul horcăie iepurește cu mâna pe carnetul de

amenzi

cum fluvii de arginți creditează contul bancherului

cum statul suflă scribilor știrile de mâine

iar când orașul tresare în somn, lanțurile clipocesc mieroase

*

obișnuiam să cred că e titanic să-mi fac rău

tânjeam după răni cu pofta de moarte a celor fără moarte

scuipam pe înțelepciune și desconsideram tihna

privind în urmă către toate punțile arse, către toate templele

vandalizate

aproape cred că a meritat să fiu scandalos

apatia voastră e obscenă

tinder 101

apărările mele ating apărările tale

superficialitatea mea e sora neglijenței tale

zimții superbiei mele se lovesc de platoșa aroganței tale

și nu ne plăcem

pentru că mizeria proprie e mai adictivă

dispreț omnipotent și trufie autosuficientă

să ne masturbăm în fața icoanei personale