Jurnalul cum epistolar al lui G. T. Kirileanu, îngrijit de Constantin Bostan, a ajuns după o pauză ceva mai lungă la cel de-al cincilea volum. Este unul dintre cele mai ample și – mă grăbesc să spun – mai interesante de până acum, justificând întru totul titlul fixat de editor, și anume Martor la istoria României.
Aceasta, deoarece perioada cuprinsă în paginile de însemnări zilnice și scrisori reproduse aici este cea dintre 1923 și 1927: ani grei pentru țara noastră, proaspăt ieșită, sărăcită și jefuită, dintr-un război mondial, pradă crizei economice care a urmat și, în același timp, obligată să-și adapteze politica și administrația realităților de după Marea Unire. Crizei economice i s-a adăugat o neașteptată criză dinastică, provocată de renunțarea (forțată de Regele Ferdinand) a Prințului moștenitor Carol la prerogative, care se va agrava, în 1927, prin decesul prematur al suveranului. Tulburările dinastice au prins complet nepregătită clasa noastră politică: România nu avea prea limpede reglementate, în legisație, chestiunile de succesiune. Nici măcar legea salică nu era abrogată, ca în alte monarhii constituționale europene, ceea ce a determinat Parlamentul ca, odată cu acceptarea renunțării Prințului Carol, să instituie o regență, care să exercite, la nevoie, funcția monarhică până la majoratul Prințului Mihai (devenit, prin renunțarea tatălui său, noul moștenitor al tronului României). Toate acestea sunt complicate de intensificarea antisemitismului – cazul Corneliu Zelea Codreanu va face, începând din 1927, obiectul urmăririi de către Siguranță, semn sigur al relevanței pericolului pe care îl reprezenta –, de atacurile revizioniste la adresa României Mari, de subversiunea comunistă și, nu în ultimul rând, de eroziunea rapidă a vechii elite po litice.
G. T. Kirileanu, bibliograf și editor, confident al lui Nicolae Iorga, fost colaborator al Regelui Carol I (la organizarea bibliotecii căruia participase), era un apropiat al cercurilor de la Palatul Regal și de la vârful politicii și culturii române. Totodată, era un intelectual care, deși netulburat de veleități de primadonă, avea conștiința importanței condiției sale de martor. Cum am văzut deja, din precedentele patru tomuri ale seriei, nu-i lipsea nici talentul de observator, portretist și cronicar.
În analiza pe care am consacrat-o volumului precedent (vezi Ro mânia literară, nr. 30-31/2018), am manifestat unele reticențe cu privire la procedeul de a intercala, în însemnările zilnice ale lui G. T. Kirileanu, epistolele scrise și primite de acesta, fiind vorba de două specii distincte ale literaturii confesive. Trebuie să recunosc, însă, că, dacă în volumul al patrulea cantitatea mai redusă de însemnări propriu-zise accentua impresia de dezechilibru și de „montaj” editorial, alterând autenticitatea confesiunii, în cel de-al cincilea proporțiile se schimbă în favoarea jurnalului. În raport cu acesta, epistolele se constituie într-un complement care, tulburând poetica de gen a însemnărilor zilnice, îi limpezește totuși benefic conținutul documentar. Ceea ce, mai ales pentru o perioadă-cheie din istoria națională, cum sunt anii pe care îi acoperă volumul al cincilea, nu poate decât să joace în favoarea textului. Se știe, de fapt, că marea majoritate a cititorilor literaturii confesive se îndreaptă către ea tocmai pentru conținutul documentar, și mai puțin pentru subtilitatea unei scriituri nonfictive care își alcătuiește o poetică ad-hoc. În special pentru autorii de jurnale care, ca G. T. Kirileanu, nu sunt și scriitori de ficțiune, rafinamentul căutării în textul confesiv a unei literarități a nonficțiunii este rezervat, în cel mai bun caz, criticilor literari.
Prin urmare, e nevoie să modulez aici rezervele din cronica precedentă: Constantin Bostan pare că a procedat corect „restaurând” condiția de martor privilegiat a autorului, suplinind sau completând cu alte documente însemnările parcimonioase ori de-a dreptul absente, mai ales dată fiind condiția socială precară care i-a fost rezervată bibliografului după 1948, cu vădite repercusiuni asupra manuscriselor sale. Probabil că dacă împrejurările nu l-ar fi obligat pe editor să împartă textul în mai multe tomuri, de dimensiuni variabile, s-ar fi văzut mai bine echilibrul de care vorbeam și raportul, judicios în fond, între jurnal și celelalte forme ale subiectivității, incluse în ediție.
Dacă am spus deja că G. T. Kirileanu a avut șansa – pe care a transformat-o în răspundere – de a fi martor la frământările Curții Regale, în chestiunea renunțării Prințului Carol la prerogativele sale de moștenitor al tronului României, e clar că acesta este punctul central al însemnărilor din perioada 1923-1927. Kirileanu nu este un martor întâmplător sau un diletant: om cu știință de carte, cu experiență la vârful politicii românești, are pe deplin conștiința momentelor excepționale la care asistă. Împreju rările care au dus la renunțarea la tron a Prințului Carol, aprobată în Consiliul de Coroană din 31 decembrie 1925 și ratificată de Parlamentul României în ședința din 4 ianuarie 1926, suscită din plin interesul celui care scrie. Însemnările bibliografului nu aduc revelații apte să zguduie convingerile istoricilor cu privire la acest eveniment, cu consecințe nefaste asupra societății românești și chiar asupra istoriei țării noastre. Însă fac ceva mai prețios decât documentele oficiale seci: redau întreaga emoție și spaimă a actorilor acestei adevărate drame, care a slăbit instituția monarhică și prestigiul dinastiei române în Europa, contribuind astfel la fragili zarea democrației noastre și, în cele din urmă, la dezastrul din 1940. Iar observațiile lui Kirileanu sunt cu atât mai prețioase, cu cât autorul lor are, cum spuneam, talent de observator: știe să facă portrete și să surprindă, din câteva tușe de peniță, temperatura momentului. Iată, spre exemplificare, o însemnare chiar din toiul acestor evenimente: „15 dec. 1925. E rău când guvernul se face odios, dar mai rău când ajungi să-ți fie rușine de țara ta. I. Brătianu e tiran cu cei buni, întinzând mușamaua pentru cei răi.”
La fel de semnificative sunt și rândurile din ziua imediat următoare rati ficării de către Parlament a renunțării Prințului Carol la prerogativele de moștenitor al tronului: „Marți, 5 ian. 1926. Ieri a fost încă o zi cu program încărcat, dar care s-a îndeplinit cu stricteță din punct în punct, votându-se și Regența, asupra căreia erau oarecare îndoieli. Regele, Regina, Regele George, Regina Elisabeta și Principesa Ileana au venit la Palatul Regal din Calea Victoriei pentru a primi pe Patriarh cu icoanele [Ajunul Bobotezei]. Regele foarte abătut. Regina cu o pălărie lăsată pe ochi ca să nu i se vadă plânsul. Regina Elisabeta n-a putut sta pân-la sfârșit. Mi-au venit lacrămi în ochi de jalea lor. Diaconul n-a pomenit pe Prințul Nicolae, nici pe Principesa Ileana. Toți au crezut că era o uitare. Denize spune însă D-rului Mamulea că Regina a hotărât să nu se mai pomenească nime, în afară de Rege, Regină, Prințul Moștenitor și Principesa Mamă [desigur, pentru a nu fi atât de vizibilă și dureroasă omiterea lui Carol]. Mă duc la Prințul Știrbey și-i spun că nu-i bine să se amestece Regina în asemenea chestii. Cum să nu se pomenească Prințul Nicolae, care a fost ales regent?” În numai câteva rânduri, ochiul (și penița) sagace a lui G. T. Kirileanu „înscenează” întreaga regie secretă care subîntinde actul renunțării: voința fermă, deși îndurerată, a Regelui Ferdinand – care înțelegea pe deplin riscurile comportamentului iresponsabil al moștenitorului tronului –, ezitările sentimentale ale Reginei Maria – care au făcut ca soluția din 1926 să nu închidă definitiv calea revenirii lui Carol –, atmosfera apăsătoare, de adevărat sfârșit, care îi pătrunsese pe toți, în fine, funcția de jolly-joker a lui Barbu Știrbey, al cărui rol în îndepărtarea lui Carol încă nu e pe deplin elucidat. Asemenea scene, precum și altele, pe „frecvențe” istorice mai scăzute, sunt nu puține în jurnal și, dacă nu explică o epocă, îi zugrăvesc tabloul veridic. Atât de verosimil, încât adesea talentul de cronicar al lui Kirileanu scapă neobservat… și e păcat.
Încetul cu încetul, Constantin Bostan reușește să restaureze un document literar de primă mână și să redea culturii române un cărturar a cărui posteritate a fost, până acum, nedrept de săracă.