De prin anii 1970 și până prin 2010, pentru oricine avea legătură cu studiul limbii și literaturii franceze în Universitatea din București – chiar și pentru cei care, ca mine, după un timp se mutau în alte spații lingvistice –, domeniul începea cu Irina Bădescu.Nu că n-ar fi existat și alți profesori iluștri, unii din generația anterioară (ca Angela Ion sau Paul Miclău), alții, din cea căreia îi aparținea ea însăși (de la Radu Toma la Ioan Pânzaru). Însă competența, energia, devotamentul și, nu în ultimul rând, înțelepciunea pe care Irina Bădescu le-a pus în serviciul studiului culturii franceze – cu toată complexitatea pe care o presupune aceasta – au impus-o, în sufletele studenților și ale colegilor deopotrivă.
Discipolul și urmașul Irinei Bădescu, cel puțin în ce privește studiul secolului al XVIII-lea francez, Vlad Alexandrescu, și-a asumat misiunea de a îngriji un volum postum de mari dimensiuni, intitulat Fragil, cuvântul întrupat, conținând opera științifică pe care profesoara a risipit-o, în timpul vieții, în publicațiile culturale și academice. Este vorba, după cum precizează editorul, numai de studii, eseuri și articole edite, o altă serie de contribuții, finalizate însă inedite, rămânând în arhivă, eventual, pentru o culegere ulterioară.
Căci, cum știe oricine a cunoscut-o pe Irina Bădescu, profesoara era o mare risipitoare și, în același timp, un orfevru care, dintr-o venerație pentru cuvântul scris (și care trebuia să fie, musai, potrivit), ținea cu lunile și cu anii câte un text pe masa de lucru. Din acest motiv, opera ei antumă numără numai trei volume – dintre care primele două sunt jumătățile unui curs de referință, consacrat secolului iluminist – și o multitudine de studii și articole, care mai pot fi consultate numai într-o bibliotecă de periodice bine garnisită. Adunarea lor între copertele unei/ unor volume a preocupat-o, de altfel, și pe regretata autoare, cu mult înainte ca destinul necruțător să o răpească dintre noi, în 2019.
De aceea, misiunea editorului, oricât de nobilă, nu a fost simplă. După cum mărturisește Vlad Alexandrescu în nota care precedă textele, a trebuit, pe de-o parte, să armonizeze cele două proiecte de sumar redactate de Irina Bădescu în anii 1998, respectiv, 2004, iar pe de alta, să ia o decizie în privința limbii de redactare a textelor. Căci autoarea scria fluent (și impecabil) în franceză și a publicat constant în presa academică francofonă, în paralel cu activitatea din țară.
Rezultatul este un volum în egală măsură masiv (1128 de pagini), limpede structurat și cuprinzând toate domeniile pe care Irina Bădescu le-a acoperit, de-a lungul unei cariere didactice în care nu s-a cantonat într-o specializare îngustă. Textele reunite aici sunt redactate atât în română, cât și în franceză, Vlad Alexandrescu alegând să le unească – în acord și cu cele două proiecte antume ale autoarei – pe un criteriu tematic, în ordine cronologică, iar nu separat, în funcție de limba în care au fost redactate. Aceasta, se înțelege, spre a reflecta cum se cuvine atât unitatea unui mod de a interpreta literatura, cât și evoluția Irinei Bădescu, de la debutul marcat de experiența fundamentală a Cercului de Poetică și Stilistică (înființat de Tudor Vianu, în 1961, la Facultatea de Filologie a Universității din București) și până la preocupările de pionierat, la noi, în materie de francofonie canadiană, de la finalul carierei.
Trebuie spus că, deși această opțiune a editorului, de a tipări studiile în limba în care ele au fost scrise, are argumente serioase, ar fi fost util, pentru mai buna răspândire a ideilor Irinei Bădescu în rândul publicului larg (din care cel puțin tinerii nu sunt, din păcate, francofoni), ca textele în franceză să fi beneficiat, în paralel, de traducerea în română. Este singura obiecție care se poate aduce unui volum, altminteri, îngrijit ca la carte și însoțit de un aparat critic excelent.
Aminteam, însă, de domeniile de interes ale Irinei Bădescu. Acestea sunt, conform sumarului volumului de față, următoarele: 1) interpretarea literaturii (în capitolul Teorie și exegeză literară), 2) Iluminismul (în Luminile franceze, împărțit în două subcapitole, de studii și, respectiv, de prelegeri universitare), 3) istoria literaturii franceze (în capitolul Lecturi și interpretări), 4) francofonia canadiană (în ciclul Quebec). Îngrijitorul ediției a mai adăugat două texte importante pentru înțelegerea gândirii autoarei, într-un capitol intitulat În loc de introducere, și o Addenda conținând, în general, articole mai scurte și cu tentă publicistică mai pronunțară, însă nu mai puțin interesante, ca o completare a personalității scripturale a regretatei profesoare.
De prisos să spun că fiecare din cele patru capitole ample reprezintă, de fapt, câte un volum de sine stătător, care ar fi trebuit publicat chiar în timpul vieții Irinei Bădescu, dacă devotamentul pentru Universitatea din București și pentru relațiile culturale și academice româno-franceze (în care a jucat un rol-cheie în ultimul deceniu comunist) nu ar fi întârziat mereu proiectele ei editoriale. De aceea, recuperarea operată în Fragil, cuvântul întrupat nu are numai o însemnătate culturală și literară – căci ne oferă interpretări și sinteze care au marcat și vor marca și în viitor cercetarea în domeniile respective –, ci și una morală. Personalitatea vie a Irinei Bădescu, atât de bine conturată în memoria afectivă a celor care au beneficiat de cultura și de talentul ei pedagogic, se întregește acum cu o dimensiune a scrisului, prea mult amânată.
Aș semnala, în spațiul exiguu al prezentei cronici, câteva studii și eseuri de neocolit, pe care ediția de față le-a scos din paginile unor periodice academice mai greu accesibile publicului larg. Din primul capitol mi-a atras atenția, între altele, un studiu intitulat Câteva observații asupra naturii simbolismului. La origine, o comunicare prezentată la Universitatea din Iași, la începutul anilor 1980, textul oferă – pornind de la patru caracteristici structurale ale mișcării – o interpretare incitantă a simbolismului, în care accentul nu cade asupra simbolului în sine, ci asupra acelor „reprezentări conceptuale care descriu și interpretează obiectul, enunțul, actul respectiv”. În consecință, simbolismul însuși nu mai apare ca un mijloc de codificare, ci ca un mod de organizare a informației respective.
În același capitol, două texte diferite (dintre care unul în franceză) subliniază dimensiunea comparată a operei Irinei Bădescu, care nu a fost doar o „ambasadoare” a francofoniei în spațiul românesc, ci o punte între cele două culturi legate de o istorie comună. În primul, Discursul critic sau „istoricul fără voie” (publicat inițial în suplimentul „Caiete critice” al revistei „Viața Românească“, în 1982), profesoara examinează o dimensiune mai puțin studiată a criticii, și anume, relația ei cu timpul. În cel de-al doilea, L’effet de mythe. Réflections sur les nouvelles de Vasile Voiculescu, avansează o lectură insolită a texturii mitice din nuvelele fantastice ale scriitorului, formulând o ipoteză, poate, surprinzătoare, însă susținută cu argumente: „Din punctul de vedere al poeticii, e cazul să reflectăm la existența unui eventual romantism funciar în opera lui Voiculescu.”
Remarcabile sunt, firește, contribuțiile Irinei Bădescu în cercetarea iluminismului francez, în care lucrează pe bibliografie universală de primă mână și de ultimă oră (cercetări în care, cum spuneam, o urmează astăzi chiar Vlad Alexandrescu). De la mitul „bunului sălbatic” și până la Revoluția Franceză, secolul Luminilor este analizat atât în componentele sale filosofice și ideologice, cât și în cele culturale și literare.
Și inciziile în istoria literaturii franceze sunt de natură să intereseze pe cititorul cultivat de azi și de mâine: Irina Bădescu este un critic subtil, de mare rafinament hermeneutic, dublat de un spirit raționalist. Îmi place să constat, ca o notă personală, că au preocupat-o, pe lângă numele obligatorii (Corneille, Racine, Rimbaud ș. a.), și câțiva autori speciali, dragi inimii mele, cum ar fi Pascal, Gérard de Nerval, Barbey d’Aurevilly sau François Mauriac. Glosele și comentariile profesoarei sunt limpezi și tranșante, decurgând dintr-o cunoaștere de fond a literaturii franceze și a operei scriitorului analizat.
În fine, se cuvine să subliniem și prioritatea absolută pe care o are Irina Bădescu (cel puțin la noi) în materie de francofonie canadiană: un domeniu necunoscut, până nu de mult, dar în care compatrioata noastră s-a mișcat cu pasiune și cu siguranța cunoașterii surselor directe.
Volumul este însoțit, cum spuneam, de un aparat critic de nivel academic, în care studiul introductiv, laborios și sistematic, este o autentică schiță de monografie, iar indicele de nume și bibliografia, prețioase instrumente de „navigație” în meandrele unei opere care abia acum își dezvăluie amploarea. Recuperarea pe care o operează Vlad Alexandrescu scoate din umbra uitării figura emblematică a unui mare profesor al Universității din București și o înscrie pe orbita sigură a bibliografiilor obligatorii.