A fost Dante pe lumea cealaltă?

Fiindcă ne aflăm în anul în care se împlinesc șapte veacuri de la moartea lui Dante și personalități ilustre conferențiază strălucit, mi-am pus întrebarea din titlu, evident cu nesfârșită jenă, dar și îmboldit de o dorință specială. Aceasta are legătură cu experiența spirituală a poetului florentin și mai puțin cu talentul său literar. Pur și simplu, într-o bună zi, neavând de lucru, m-am întrebat cu toată candoarea de care mintea mea mai e în stare, m-am întrebat, deci, dacă Dante Alighieri chiar a fost pe lumea cealaltă, a văzut cam ce trebuia să vadă, după care a revenit printre noi pentru a face geniala mărturisire. Desigur, felul acesta de-a pune problema este de tot hazul, iar măcar una din personalitățile de care am amintit mai sus s-ar pune pe un râs strașnic. Mă bucur că l-am făcut pe distinsul sau pe distinsa să se amuze. La urma urmei, ce-i mai frumos pe lumea asta decât de-a contribui prin mijloace oricât de modeste la binele aproapelui tău? Iar înlesnirea bunei dispoziții nu e oare un astfel de bine?

Din păcate însă, nu e nimic de râs. Când pun o asemenea întrebare sunt străbătut de un frison din cap până-n picioare sau din creștet până-n tălpi. Sunt conștient de necesitatea ei, a întrebării. Eu niciodată nu mi-am permis să-l văd pe Dante sau pe Shakespeare situat pe aceeași orizontală cu autori moderni, și nici nu aș îndrăzni să spun că ar fi contemporanii mei. Doamne ferește! Și aici, încă o dată, nu e vorba de o superioritate venită, ca să zic așa, pe cale individuală. Adică mintea lui Dante este superioară minții mele, fiindcă oamenii, chiar dacă sunt toți oameni, se mai și deosebesc, deosebiri în favoarea unuia și în defavoarea altuia. Dar ăsta-i un mod de-a judeca groaznic de limitat. Am crezut însă, încă mai cred, că unii autori iviți pe lume într-o eră ce nu mușcase încă din deliciile felului nostru de-a fi, au o natură specială, iar a ne compara cu ei e pură obrăznicie. Desigur, opera lor a traversat timpul și a ajuns până la mine, după 700 de ani bunăoară, iar eu o înțeleg cât mă duce pe mine capul, dar ca să scap în ultima clipă de pericolul aplatizării, am datoria să recurg la cele mai bizare soluții. Una dintre acestea este tocmai întrebarea de la care pleacă aceste rânduri. Încă o dată, pot fi luat în râs. Hai, dom le, fii serios! Dumneata chiar crezi că poetul a făcut asemenea… excursii? Ce era? Solomonar, șaman, iatromant? Era și el poet ca noi toți… Ei bine, stimate confrate, nu era chiar ca noi toți. Dacă dumneata așa vezi lucrurile, asta-i treaba matale, dar nu mă băga și pe mine în aceeeași oală, clar? Polemizez fără să vreau cu un fictiv conlocutor. Polemizez ca să-mi salvez identitatea.

plec astfel de la următoarea convingere: viziunea lui Dante nu-și are obârșia în ceea ce se cheamă imaginație poetică. Pur și simplu, nu ai cum să scrii despre lumile de dincolo dacă nu există și ALTCEVA în afară de talent. Problema este aceea de-a-l defini pe acest „altceva”. Și iată pe ce fir merg. Firește, nu am nici o dovadă și mă orientez doar în funcție de un soi de intuiție intelectuală care adulmecă alte orizonturi. De aceea spun că Dante nu a fost un autor „de capul lui”. El a făcut parte dintr-o comunitate ai cărei membri aveau fiecare funcții precis atribuite. Lui, bunăoară, i-a revenit aceea de mărturisitor. Da, Dante Alighieri, într-o asemenea distribuire a rolurilor l-a căpătat pe acela prin care trebuia să pună pe hârtie ceea ce alții trăiseră și experimentaseră de-adevăratelea. Cu alte cuvinte, în lumea în care a trăit Dante au existat persoane care au coborât, de exemplu, în Infern și au văzut cu ochii lor ceea ce poetul pare că vede cu ochii minții. Dar, probabil, nu au putut să redea ce au văzut sau nu le era lor menită această operație. Pe de altă parte, riscul unei asemenea descinderi fiind uriaș, aceia care au trăit-o, de la sine înțeles, au pierdut orice capacitate a redării. Au fost incapacitați pe viață, doar că experiența lor nu poate fi negată. Tocmai de aceea a fost nevoie de mărturisitori care să preia măcar o parte din zbuciumul respectivei experiențe. Dante a intrat în această categorie și astfel, să spunem, a luat naștere Divina Commedia.

Problema, așadar, ține de o cu totul altă viziune decât aceea de care e capabil omul modern. Poetul florentin nu a fost DOAR poet. Dacă ar fi fost NUMAI ATÂT, opera sa nu ar fi luat ființă. Ar fi existat, probabil, un text de o anumită valoare, dar care nu s-ar mai fi putut impune de-a lungul secolelor. Opera lui Dante e, banal spus, nemuritoare fiindcă are la origine o operație de care autorii din modernitate nu mai sunt capabili. Izbânda lui Dante este aceea că s-a ridicat deasupra individualității, spre deosebire de noi care suntem numai și numai individuali. El a fost conștient de faptul că nu-și mai aparține ca simplu autor, ci are o altă misiune, integrat într-un întreg organism cultural-social-religios. De fapt, aceasta și este deosebirea esențială dintre civilizația noastră și universul medieval, atroce și sumbru, cum ne place să-l vedem, dar, pe de altă parte, de o rigoare ireproșabilă. Nimic nu e întâmplător și nimic nu e gratuit, acestea sunt cele două devize care guvernau lumea lui Dante. În consecință, oamenii unui asemenea univers nu trăiau cu sabia lui Damocles, ci a lui Dumnezeu deasupra capului.

Dacă a fost sau nu poetul pe lumea cealaltă este, desigur, o întrebare ușor amuzantă și, până la urmă, răspunsul nu poate fi decât negativ. Nu, nu a fost, dar a cunoscut oameni care au avut asemenea experiențe. I-a cunoscut și nu s-a îndoit de faptul că trăiseră ceea ce nouă, acum, ni se pare imposibil. Faptul că nu s-a îndoit l-a ajutat enorm să-și realizeze opera. Universul său nu era unul al scepticilor și al persiflatorilor. Într-o asemenea lume Divina Commedia nici nu avea cum să apară. A apărut tocmai fiindcă ambianța permeabiliza întregul univers. Palierele acestuia comunicau unul cu celălalt. Totul era să găsești firidele, ușițele, lucarnele pe unde să te furișezi. Ca suprem mărturisitor, Dante a știut de ele…