Am văzut și gunoieri fericiți

Acum vreo patru decenii, am stat câteva zile la un prieten sicilian, în modernul cartier E.U.R. locul unde se desfășurase Expoziția Universală Roma, 1942 și Olimpiada din 1960. Eram după o întâmplare nefericită, prădat la Palermo de hoți, care văzându-ne gențile diplomat, primite cadou, lăsate imprudent în mașină, le luaseră, împreună cu geamantanele din portbagaj. Se aleseseră cu hainele noastre și cărțile dăruite la Festivalul Internațional de Poezie de la Mazara del Vallo, de unde ne întorsesem, trei tovarăși de drum. În cartierul cu aspect oficial, cu multe edificii proiectate în stilul numit Littorio, promovat de Mussolini, cu arhive, muzee și săli de sport, obișnuiam să mă plimb, nerăbdător să se găsească o soluție financiară pentru a ne putea întoarce în țară. Toți trei rămăsesem doar cu hainele de pe noi.

Povestea gunoaielor neridicate din sectorul I al Capitaliei, mi-a amintit plimbarea mea matinală de atunci, însoțit de câinele amicilor în casa cărora eram oaspeți, așteptând ajutorul promis din Mazara del Vallo. Patrupedul gazdelor era un splendid exemplar canin din rasa Marele Danez, negru, suplu, ascultător, supus. Intram undeva, mă aștepta cuminte, afară, sau în atrium. La un moment, a țâșnit spre intrarea unui bar sau a unei pizzerii, străbătând un parc de cealaltă parte a străzii. Pe acolo trecea tocmai atunci o mașină de gunoi, care ridica sacii negri, menajeri. Doi tineri în blugi albaștri ridicau fără efort, bine dispuși, gunoiul. Am privit mirat scena, una normală, acolo, ieșită din comun pentru mine care veneam din Est. Au trecut mai departe, motorul mașinii torcea lin, ei erau calmi, aproape veseli…

La un moment dat, câinele a început să latre la un tânăr abia sosit cu o furgonetă, care descărca niște cutii, patrupedul lătra nu agresiv, parcă se străduia să-i spună omului ceva. Mai mirat decât oricine am fost eu când insul, tot bine dispus, ca gunoierii care între timp plecaseră, a zâmbit parcă ar fi priceput ce vrea Marele Danez. Chiar așa a fost, de fapt, omul i-a aruncat o cutie cu pizza. Degajat, zâmbind, cum i-ar fi satisfăcut un capriciu. Bucuros nevoie mare, câinele a înhățat cutia și mi-a adus-o. Mi-a fost rușine, se putea crede că născocisem o formă de cerșetorie simplă, dar eficientă. Și mai greu mi-a venit să cert câinele ( în italiană, desigur, asta mai lipsea să audă că sunt român) să-l fac să abandoneze cutia, pe care mi-o tot împingea la picioare, fericit.

Peste câteva zile, prietenii noștri sicilieni ne-au telefonat să mergem la o mică bancă din Piazza Colonna, vizavi de Palazzo Chigi să ne ridicăm banii trimiși de ei, pentru a ajunge acasă. I-am explicat directorului Băncii, „Noi nu vrem să ne îmbogățim pe seama nimănui!“ Deci, vrem o sumă modică și am cerut una foarte modestă, cum s-a dovedit mai apoi. Au râs la Mazara del Vallo de noi, păgubiții cei prea modești. „Puteau cere de trei-patru ori mai mult, tare fraieri au fost românii!“. Ne-am întors acasă cu lucruri noi, dar nu se comparau cu cele furate lângă însorita Piața Marina 19 din Palermo. Gunoierii și câinele, amănunte derizorii, nu-i așa? Uneori reținem amănuntele, nu doar faptele importante, călătoria de coșmar spre casă, cu minime pauze, epuizantă, sentimentul că am pierdut ceva prețios, fotografii și însemnări, volume și adrese. Zilele senine se plătesc mai întotdeauna într-un fel sau altul, memoria șterge și reordonează chipuri, priveliști, fapte dându-le semnificații neașteptate.