Autorul Mirabilei sămânțe are, cred, dintre toți poeții români interbelici, ecourile cele mai numeroase din Dante. Să recitim Lumina, Glas în Paradis, Ziua a șaptea, Biblică, Tristețe metafizică, Bunavestire pentru floarea mărului, Bunavestire, Umbra lui Dumnezeu și vom găsi un filon creștin, amalgamat cu cel mitologic. Blaga, așa cum știm, este un filosof agnostic, dar lirismul lui are liniile iconografiei devotate, unde meșteșugul se impune fără greș. Constatăm o stare de contemplație și laudă, impuse de specificul temei și susținută convingător de talentul poetic . Ecouri evidente din Dante există în poezia Suflete, prund de păcate –„Suflete, prund de păcate/ ești nimic și ești de toate/Roata stelelor e-n tine/și o lume de jivine“. Imaginile trimit fără îndoială la cercurile din Divina Comedie („roata stelelor“), poate chiar aluziv la locurile vizitate de marele florentin, cele de subpământ și cele celeste. În poezia Viziune dantescă, Blaga evocă explicit cunoscuta scenă din Infernul, unde Francesca da Rimini și Paolo Malatesta sunt „purtați de-un vânt prin iad“, poetul român identificân- du-se cu starea celor doi damnați, dar având și un strop de speranță, totuși. Poemul pare a transcrie o stare de suflet sumbră, anul scrierii este unul de plumb, nesigur, tensionat politic, 1951. „Să uit că suntem robii negrei ere/ să uit de jale, cazne, de tenebrele/ din inimă, de tot ce crunt în preajmă e/ zboară doi fluturi, două giuvaiere,/ peste oraș purtați de-o adiere./ Închis în ăst infern terestru de n-aș fi,/ îndrăgostiții fluturi nu mi-ar aminti/de alții de Francesca de la Rimini,/ de Paolo , care au fost și ei purtați cândva/ de-un vânt prin iad și de-o beție asemenea“. La Blaga, identifici, după părerea mea, și urme ale Dulcelui stil nou: „Lumina ce o simt/năvălindu-mi în piept când te văd/ oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dintâi/din lumina aceea însetată adânc de viață?“ (Lumina). Prin ce elemente se apropie însă, esențial, poezia blagiană de Opera magna a lui Dante? Prin puterea de a-și abstractiza emoțiile, de a le intelectualiza, de a face cumva sensibile, metaforice, vii, conceptele.
Dante ajunge să contemple Lumina eternă, descoperind în ea un principiu, unitar și unificator, de iubire sublimă. Universul lui Alighieri este ordonat și coerent, ca un „volum“ unde foile stau bine strânse. Paradisul, Cântul al XXXIII-lea: „O, har nespus, prin tine-am cutezat/pătrunderea-n luminile eterne/ și ochii mei prin tine-am săturat!/ În sânul lor văzut-am cum se-așterne/ de dragoste cuprins ca-n cingătoare/tot ce răzleț prin univers se cerne“, cum echivalează Eta Boeriu. Spre această sublimă stare aspiră și Lucian Blaga: „Umbra lui Dumnezeu e tot ce vezi,/ ce-n spațiu se desparte și s-adună/pământ e ea și prund și undă/ un drum cu călătorul dimpreună“. (Umbra lui Dumnezeu). Dacă poetul medieval exultă descifrând în țesătura cosmică nexul divin: „Căci însuși nodul cred, și nu mă-nșel/ ce leagă tot ce e ființă l-am văzut/ și-o simt prin spor de bucurie-n el“ , poetul modernității care e Blaga nu mai puțin: „Sunt tremur de fericire/ ziua întreagă deasupra mea/ puterile păsărești au arătat în triunghiuri/ spre ținte luminoase“ (Am înțeles păcatul…). Viziunea Trinității la Dante – trei cercuri colorate diferit, suprapuse, un curcubeu oglindind-se în alt curcubeu, de aceeași substanță, de aceeași dimensiune. O imagine abstractă, în fond, unde rațiunea (geometria) și credința sau intuiția converg. Acest aliaj cognitiv îl descoperim și la Blaga. Dar nu lipsesc desigur nici diferențe (v. Lumina raiului etc.), panismul, atracția arhaicului, „revolta fondului nostru nelatin“…
Blaga are o miză metafizică, nu religioasă, ca Dante, dar ceva profund îi apropie totuși, în ciuda deosebirilor, date de epoci diferite, mentalitate, valori, mediu cultural formator. Poetul și filosoful român îi cere omului creator o existență „întru mister și revelare“. Neînțelesul, misterul provoacă și reflecția și inspirația la ambii poeți. Rațiunea nu este considerată inoperantă ca la misticii medievali.