Scriind mai demult, în cadrul rubricii de față, despre primele două cărți din seria de postume ale lui Cioran, scrise în limba română și editate de Constantin Zaharia (Îndreptar pătimaș II și Despre Franța, 2011), remarcam neobișnuitul situației de a citi o carte „nouă“ la atâta timp de la trecerea autorului la cele eterne.
După ce în 2012 a văzut lumina tiparului cel de-al treilea volum din serie, intitulat Razne, insolitul întâlnirii cu un nou Cioran continuă și anul acesta, care are conotații aniversare (la 8 aprilie s-au împlinit 110 ani de la nașterea gânditorului). În îngrijirea aceluiași Constantin Zaharia, avem acum putința de a lectura ultimul – și cel mai consistent – volum din seria celor păstrate în manuscris la Biblioteca Literară Jacques Doucet din Paris. Pe care, în lipsa unui titlu pus de autor, editorul l-a intitulat, foarte potrivit și preluând o sintagmă prezentă ca atare în text, Carnetul unui afurisit.
Titlu de două ori nimerit. Mai întâi, pentru că gânditorul a fost un om al „carnetelor“, din care a apărut deja, în limba franceză, o ediție de postume intitulată Cahiers (în 1999), iar apoi pentru că nu e nevoie de un exces de demonstrație ca să identificăm în personalitatea lui Emil Cioran trăsăturile unui „afurisit“. Deși, anticipez, Constantin Zaharia ne atrage atenția, în foarte subtilul studiu introductiv, că noțiunea de afurisit este, în viziunea lui Cioran, polisemantică.
Dar mai întâi să precizez, pentru cei care nu au citit cronicile mele mai vechi consacrate postumelor în limba română rămase la Paris, ce este cu aceste manuscrise, pe care Editura Humanitas le-a readus acasă, în cultura română.
Ca și precedentele, Carnetul unui afurisit face parte din arhiva depusă la Biblioteca Literară Jacques Doucet și este un text redactat „în limb“. Adică în acea perioadă dintre ocuparea Franței de către naziști, survenită în 1940, și debutul de succes în limba franceză, cu Précis de décomposition/ Tratat de descompunere, din 1947. Încă tânărul gânditor român este suspendat între incertitudinea unui viitor în Franța, țară în care este complet necunoscut și are un statut civil vag, și imposibilitatea întoarcerii într-o Românie care, după 1944, sub ocupația Armatei Roșii, se îndrepta cu pași mari către statutul de stat comunist, satelit al Uniunii Sovietice. Cioran lăsase în urmă, totodată, ororile unei mișcări legionare în care, până la un moment dat, crezuse el însuși, scriind – în prima ediție din Schimbarea la față a României (1936) și nu numai – rânduri de care, după război, Holocaust și prăbușirea vechii Românii, cu siguranță îi era profundă rușine. În fine, Parisul de după Eliberare, în special în anii 1944-1946, era încă un loc tulbure, în care se dădea o bătălie surdă de putere, nu numai între foștii maquisarzi comuniști și restul lumii, ci și între adepții revenirii la vechea Franță colonială de dinainte de 1940 și gaulliștii care aveau mai degrabă o viziune de viitor și un proiect european. Venit la studii cu o bursă de dinainte de război, Emil Cioran nu are un rost precis în această Franță, dominată intelectual de o stângă obedientă față de Moscova și politic de un centru burghez față de care nu avea nici o afinitate. Supraviețuiește din expediente, la limita subzistenței, și continuă un timp să scrie în românește, în pofida certitudinii că nu se mai poate întoarce în țară. O certitudine pe care diverși agenți ai noii orientări de la București, prezenți deja sub acoperire în cercurile exilaților, i-o întăreau permanent, după cum atestă unele documente de urmărire din arhiva fostei Securități. Ne-ar trebui, poate, un critic înzestrat cu geniul de arhivar și intuiția de biograf ale lui G. Călinescu, ca să reconstituie acest fundamental episod francez, al unui „Cioran de dinainte de Cioran“, episod la capătul căruia trăiristul interesant și marginal s-a transformat într-un gânditor de anvergură europeană, a cărui reputație continuă să crească și după moarte.
Carnetul unui afurisit este, spuneam, cel mai mare dintre cele patru manuscrise semnificative redactate în această perioadă. Are, conform notei asupra ediției, 294 de pagini, numerotate însă de la 1 la 314, semn că ori lipsesc pagini, ori Cioran a numerotat greșit (Constantin Zaharia a găsit, de altfel, câteva evidente erori de numerotare). Nu are titlu, însă are ceva mai important decât acesta, mai ales dacă ținem seamă de incertitudinile de viitor ale lui Cioran, care se răsfrângeau inerent și asupra carierei sale literare. Este vorba de începutul transferului către ceea ce va deveni, după 1947, opera sa în limba franceză, început marcat atât de anumite idei (Zaharia identifică într-un fragment de text, cu precizie, ideea de la care va porni volumul din 1952, Syllogismes de l’amertume/ Silogismele amărăciunii), cât mai ales de formula aforistică de organizare a discursului.
Sub acest din urmă aspect, Carnetul unui afurisit este destul de departe de fragmentele ample și pasionante, de cvasi-discurs profetic, din Cartea amăgirilor (1936) sau Lacrimi și sfinți (1937), dar foarte aproape de stilul, nu numai cel lingvistic, din La Chute dans le temps (1964) ori Aveux et anathèmes (1987). Cu atât mai mult, cu cât Constantin Zaharia, în micul studiu care servește de prefață, devoalează o extraordinară legătură subliminală între amărăciunea care se instalează, ca temă și stare, în Carnet…, aforismul ca modalitate discursivă și, paradoxal (dar integral susținută etimologic), afurisenia ca ipostază etică și stare de spirit, în care se complace, cu delicii ascunse, fostul trăirist român.
Sunt, de asemenea, de urmărit câteva „filoane“ de cugetare care se vor dezvolta în opera franceză, cum ar fi reflecția asupra timpului: „Timpul este un venin stors din veșnicie; așa se explică de ce nu-l percepem decât prin drojdiile și deficiențele cumpătului lăuntric. Echilibrul restabilit, ne rân duim ființa în eternitatea în care se răsfață semenii vremelnici“. Dar și unele subiecte care se manifestă, discret și uimitor, numai aici. Mă refer la cugetarea, ușor supărată pe ea însăși, pe marginea iubirii, gânditorul părând a fi – din nou, un biograf iscusit ne-ar fi de folos – în toiul unui episod erotic, care face să cadă o barieră. Și, astfel, să apară în pagină observații piezișe pe tema trivială a… geloziei: „Cei geloși suferă de prea multă imaginație. Ei se complac în ceea ce nu văd. Gelozia nu-i decât chin al simțurilor prin invizibil. Nimic n-o tulbură mai tare decât siguranța. Un gelos – absolut sigur că e neînșelat – nu poate iubi, el neavând ce face fără tortura probabilului.“ Sau, de ce nu, chiar a pornografiei: „Cea mai mare parte dintre semenii cu gura desfrânată își acoperă în acest fel rușinea de a spune: inimă. Ei [se] bălăcesc în pornografie dintr-un exces de pudoare. Între cinici am întâlnit mai multe lacrimi decât între cei cu visul pe buze.“ Nu sunt, desigur, numai aforisme strălucite și definitive, multe sunt o „orchestrare“ distinsă a unor gânduri banale, care la București s-ar rosti fără pretenții și cu mult farmec colocvial. Însă ele configurează o stare de spirit, a unui Cioran captiv – ca un autentic afurisit din Evul Mediu – în acel „gât“ subțire ce desparte cele două corpuri ale clepsidrei: ieșit pe de-a-ntregul din prima sa ipostază, cea românească, dar încă neintrat în cea de-a doua, franceză.
Carnetul unui afurisit este o restituire care, în opinia mea, mai are un merit (se-nțelege, în afara celui esențial, de a ne reda o parte însemnată a operei românești a lui Emil Cioran). Prin această suspendare între două condiții, ca și prin clivajul stilistic de care amintește editorul, volumul subminează, poate mai serios decât oricare altul – și în special cele scrise în franceză, limbă intrinsec solemnă –, dimensiunea sobră, „filosofică“, a gândirii cioraniene. Care pare a aparține mai degrabă literaturii, imaginației și libertății unei dicțiuni a ideilor neîngrădite de rigorile raționamen tului (pluralitate fragmentară, spune Zaharia). Mai degrabă decât un filosof, Cioran este un scriitor care-și face, prin acel patos al distanței de care vorbea Nietzsche, o condiție identitară din propria afurisenie, din această scoatere în afara tribului care poate fi interpretată și ca o deplină libertate de a-l defini în fel și chip.