Coșbuc mai puțin cunoscut

E cunoscută vorba de spirit care spune că drumul spre Infern e pavat numai cu intenții bune. Ediția George Coșbuc – Vorba de acasă, îngrijită de Cristian Bădiliță în colaborare cu Mihael Balint, o ilustrează cu prisosință. Fără discuție, o culegere care să schimbe imaginea unilaterală (și falsă) de poet „cuminte“, bun la serbările școlare, pe care a căpătat-o George Coșbuc, era necesară. Poetul Firelor de tort nu trebuie confundat cu Octavian Goga, a cărui poetică într-adevăr s-a învechit. Erotica lui Coșbuc rămâne și azi proaspătă și originală, ca și „realismul“ său cvasi-fotografic, care a „împietrit“ ca într-o mască mortuară înfățișarea satului românesc tradițional, cu o secundă înainte ca modernitatea să-l transforme în amintire. Tehnica versificației și modul în care a lucrat traducerea lui Dante îl recomandă drept un scriitor lucid, cu control asupra inspirației. Rămâne, desigur, întrebarea cu privire la conștiința sa artistică, formulată de Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, care pornește de la evidența inegalității considerabile dintre creațiile sale majore și „glumițele“ (fără umor) versificate, din cuprinsul aceluiași ciclu, ca și dintre poemele sale de lirism gingaș și narațiunile în versuri plate, școlărești. Însă e indubitabil, dincolo de această întrebare, că George Coșbuc este cu totul altceva decât acel „poet al țărănimii“, pe care-l proclama, din motive ideologice, Constantin Dobrogeanu-Gherea.

De asemenea, era necesară, poate mai mult ca oricând, reliefarea unui filon spiritual coșbucian care, din varii motive, a fost ocultat, cu consecințe asupra interpretării operei sale, ca și asupra situării sale în istoria literaturii și a culturii române. Este vorba despre profundul filon catolic, pe care Coșbuc nu l-a subliniat îndeajuns în timpul vieții – la „Tribuna“, din motive de unitate politică a românilor transilvăneni, la București, spre a-și ușura integrarea –, iar exegeza ulterioară l-a ignorat. Poetul a fost vlăstarul unei familii cu vechi tradiții sacerdotale greco-catolice și, de asemenea, înainte de a ajunge la Universitatea maghiară din Cluj, a beneficiat de spiritul formativ al unor școli aflate sub benefica influență a Blajului. Cunoașterea aprofundată a Antichității greco-romane, a limbii latine, a retoricii, solida sa cultură generală și spiritul tolerant, democratic, nu sunt produsele unui „transilvanism“ generic: nici Goga, nici Iosif, contemporanii săi mai tineri, nu aveau aceste calități. Ele sunt produsul „școlilor Blajului“: mai exact, al unui tip de învățământ greco-catolic orientat către fundamentele culturii europene, în care educația spiritului național se făcea tocmai prin contactul nemijlocit cu acestea.

Problema cu ediția intitulată Vorba de acasă nu este, așadar, nici intenția ei (de a ne înfățișa un alt Coșbuc decât cel din manualele pentru clasele mici), nici conținutul, și cu atât mai puțin nivelul filologic al îngrijirii textului. După cum precizează editorii, cu franchețe, chiar pe pagina de gardă, versiunea reprodusă aici este preluată din ediția academică, realizată de Gavril Scridon și revizuită de Gheorghe Chivu.

Ceea ce strică totul este intenția de a demonstra mai mult (și altceva) decât trebuia, vizibilă chiar din subtitlul volumului. Acesta, stabilit de editori, pretinde că textele antologate ar fi „eseuri, povestiri și schițe filozofice“. Cu alte cuvinte, că avem în George Coșbuc nu doar un mare poet și traducător și un intelectual bine mobilat cultural, ci un soi de gânditor, dacă nu cumva un filosof in nuce. Unul pe care toți criticii și istoricii literari care s-au ocupat de Coșbuc – de la contemporanii săi Dobrogeanu-Gherea și Ibrăileanu la contemporanii noștri Nicolae Manolescu, Petru Poantă sau Maria Sass (autoare a unei cercetări fundamentale, George Coșbuc și literatura germană, 2000) – nu l-au observat.

În exaltata prefață intitulată Eseistul Coșbuc, Cristian Bădiliță spune chiar mai mult decât atât: „George Coșbuc nu este doar unul dintre cei mai rafinați și mai cultivați scriitori români, ci unul dintre cei mai «avangardiști» filozofi ai limbii și ai mitologiei autohtone. Cu opt decenii înaintea lui Constantin Noica el a propus o adevărată «metafizică» românească, aducând la lumină sensuri revelatorii ale unor expresii, locuțiuni și metafore lingvistice, cu patru decenii înaintea lui Georges Dumézil el a intuit structura indo-europeană a basmului românesc.“

O asemenea exagerare exegetică se datorează, desigur, necunoașterii istoriei literare și a personalității lui George Coșbuc.

Textele antologate în Vorba de acasă provin din trei surse: 1) din volumul Versuri și proză, tipărit la Caransebeș în 1897, 2) din volumul Dintr-ale neamului nostru, 1903, și 3) din periodice, cu menționarea (preluată salutar din ediția academică) a publicației în care au fost tipărite inițial. Cu alte cuvinte, o structură cronologică, nu tipologică (după cum sugera subtitlul emfatic al volumului): opțiune corectă în raport cu conținutul textelor, care sunt, fără excepție, texte publicistice.

În realitate, chemat de Ioan Slavici la „Tribuna“, după ce renunțase la studiile universitare („am lăsat filosofia în baltă“, spune într-o corespondență), și pus să redacteze rubrica de mercurial a gazetei, „eseistul“ Coșbuc s-a plictisit repede de această ucenicie. Curând, și-a dat seama că poate prelua prețurile produselor agricole din gazetele germane din Sibiu și, cu aceeași ocazie, a constatat că respectivele ziare conțineau și o mulțime de articole de „varietăți“ și „curiozități“, aflate, ca gen publicistic, între divertisment și popularizarea culturii. Poetul încă incipient a început să (re)povestească în „Tribuna“, în stilul său inconfundabil, asemenea „întâmplări“ și curiozități și, astfel, și-a inventat o rubrică și o modalitate, ale cărei semne se vor vedea, mai târziu, și în opera sa majoră. Excelent povestitor în spirit popular, el a creat un soi de „tabletă“ publicistică în care nara, într-un stil de moș sfătos, întâmplări cu tâlc din istorie, din istoria științei sau a descoperirilor. După stabilirea la București, Coșbuc s-a angrenat, ca mai toți scriitorii epocii, în publicistică, iar gama subiectelor sale s-a lărgit firesc odată ce a scăpat de cenzura autorităților ungurești, care la „Tribuna“ îl obliga să abordeze numai teme nevinovate, fără conținut politic.

Textele anto­logate în Vorba de acasă sunt pur și simplu texte publicistice, nicidecum eseuri și cu atât mai puțin povestiri sau schițe „filozofice“. Pretenția de a ni-l înfățișa drept precursor al unei „metafizici“ românești, fie și între ghilimele, se bazează pe articole cum ar fi Ce ne-au dat slavii și grecii (opt pagini și jumătate, în ediția de față), Capul, mâna și nasul (patru pagini și șase rânduri), Cum înțelege românul culorile (cinci pagini și jumătate) sau Puterea limbei românești (tot atâta). Primul dintre ele, în paranteză, nu e altceva decât intervenția lui Coșbuc în „dezbaterea etimologică“ stârnită de dicționarele lui B. P. Hasdeu, Alexandru Cihac, respectiv, I. C. Massim și A. T. Laurian. În aceste articole (și în altele, pe care nu le mai enumăr), poetul face etimologie: câteodată bine documentată, uneori naivă sau de-a dreptul eronată, căci cunoașterea limbilor greacă și latină nu este dublată de stăpânirea limbilor slave, turcă și albaneză, fără de care e greu de făcut etimologie balcanică. Concluziile lingvistice sunt interpretate savuros, în spiritul etnopsihologiei vulgarizatoare, de care epoca era plină. Și nu fără un accent ideologic tradiționalist, care venea în coliziune frontală cu impresionantul efort de modernizare pe care-l făcea România Regelui Carol I. Ingeniozitatea, cultura vastă, cunoașterea lumii tradiționale românești nu-i pot fi contestate poetului: de aici și până la „schița filozofică“ și până la „metafizica românească“ e, totuși, cale lungă.

De altfel, Cristian Bădiliță nu pare a observa nici amănuntul că, din 547 de pagini de articole cuprinse aici, George Coșbuc însuși a considerat că numai 173 merită să facă parte din cuprinsul unor volume. Restul, adică mai mult de două treimi din Vorba de acasă, au fost uitate în paginile periodicelor. Aceasta spune totul despre valoarea pe care autorul o atribuia acestor articole (multe, ocazionale), în care editorul de azi vrea să vadă o anticipare a filosofiei noiciene.

Din păcate, dorind cu tot dinadinsul să demonstreze că George Coșbuc a fost ceea ce nu a fost (și anume, un eseist cu propensiuni filosofice), ediția ratează demonstrația a ceea ce poetul chiar a fost: un strălucit gazetar cultural, care a găsit o „cale de mijloc“ originală între înțelepciunea povestitorului popular și narațiunea cultă. Demonstrație cu atât mai necesară, cu cât toată poezia sa, chiar și cea lirică, e subîntinsă de un „scenariu“ epic, care face din Coșbuc unul dintre cei mai originali poeți ai noștri.

Volumul Vorba de acasă este, de fapt, savuros în sine, ca o foarte interesantă culegere de publicistică de la 1900, în care se văd limpede trăsăturile definitorii ale spiritului coșbucian. Ar fi fost tare bine dacă editorul s-ar fi oprit aici.