Poeme de Ana-Maria Vințan și Marcel Vișa

Ana-Maria Vințan

Presimt rele ce se vor împlinite şi mă ascund în spaţiile goale.

Nu e singurătate, e largul mării ce-şi cheamă fluviile spre vărsare

fără s-adauge povară transparenţei şi oboseală unei împliniri.

E nemișcarea, neînceputul crud și liber al copilăriei.

2014

*

* *

Ninge, totul cade.

Către pământ se-ndreaptă şi respiraţia mea atrasă de pântecul cald

al primăverii,

în acest oraş descompus unde fulgii de martie, ca mieii albi, se

prăbuşesc

sacrificaţi pe un altar neștiut.

2013

 

Cinematograf

Mi-e dor de filme vechi, de culori şterse,

de oameni în umbră trăind spaime pe care nu le înţeleg,

care iubesc fără să fie iubiţi,

cu gesturi lente şi pline de teamă

plâng fără să fie mângâiaţi,

şi sunt pedepsiţi fără nici o vină.

2009

 

Constanţa

Toate dimineţile mele marine au fost ucise de ţipetele pescăruşilor.

Dimineţi sărate, pierdute în geometria liniilor drepte ale unui oraş

bătrân şi singur.

Dimineţi umede prin care moartea, nebună, cutreieră arsă de soare

şi de vânturi pe caldarâmuri abrupte,

în care iarna e cea mai tristă iarnă din lume iar vara, legiunile de

vii şi de morţi

îşi îngroapă trupurile în nisipuri fierbinţi.

Mă voi întoarce acolo când toţi vor fi doar fărâme de scoici

şi Ovidiu va stăpâni singur farul şi minaretul moscheii rotunde.

Voi exila atunci moartea dincolo de buza falezei,

pe străzile oraşului submarin păzit de stabilopozii uriaşi,

acolo unde toţi copii înecaţi şi-au găsit adăpost.

2000

 

*

* *

Mi-am îngropat copilăria pe-o stradă lungă în drum spre mare.

Timpul trece de atunci prin mine străin,

într-o alergare de aer sărat, de vânt verde, de vară uscată.

Am scufundat toate punţile,

doar nisipul fierbinte și largul mării au rămas

și o casă în care siluetele lungi și triste

ale celor ce nu pot muri

colindă blând prin amintirile mele.

2015

 

Coșmar

În fiecare dimineaţă

pornesc din somn spre altă moarte.

Mi-e tot mai greu să-mi vindec rănile de noapte,

nimic nu pot uita, al meu e gândul, sunt trează iar

şi sunt din nou în ale mele.

Așa voi fi mereu, deşi nu sunt a mea,

ci sunt a gândului adânc din somn şi din trezie,

cu el voi fi oriunde şi oricând,

în vis, în veghe, în cel mai negru întuneric

și-n cea mai albă dintre lumi.

Când vom rămâne singuri,

fără zi, fără noapte, fără cuvinte între noi,

ne vom iubi şi ne vom urî la nesfârşit.

Până atunci, când vine dimineaţa

îmi chem cuvintele şi le rotesc în jurul meu,

le-arunc în faţă şi în spate, m-ascund în ele.

Sunt grele, colţuroase, sunt străvezii şi unsuroase,

sunt roz, ulei, abac, postav și rozmarin și răsărit și-apus,

sunt miază-zi şi miază-noapte,

sunt caldarâm, havuz, obroc, parfum şi catifea,

culori şi atingeri grele de mătase,

în care mă trezesc acum.

2009

 

Marcel Vișa

Tocilar

m-au certat toate femeile,

începând cu mama.

ascuțeam prea tare cuțitele.

se tăiau când tocau ceapa, feliau pâinea,

tăiau gâtul mielului.

veneam cu tata de la mină obosiți,

legam rănile animalului cu fâșii murdare,

plângeam de mila lui și a cărnii gătite.

îngropam viscerele departe de casă,

ne târam pe brânci, ca-n tranșee,

spre paturi improvizate din frânghii și bale de melc,

spre bordeluri soioase, unde carnea aburindă trăia,

și noaptea nu avea cheaguri.

când eram mic,

bunicul m-a învățat să scuip piatra tocilei,

rotind manivela cu grijă,

altfel intră necuratul în lamă,

cere sânge.

degetele mele – întregi datorită lui –,

presează rana din pieptul femeii de lângă mine.

degetele ei apasă clapele pianului.

cuțitele zac împrăștiate pe jos,

mâncate de rugină,

iar eu iubesc lumea până la os.

mai abitir ca o lamă ascuțită

am deprins gustul sângelui.

 

Mai ales

în orașe nu te poți plânge de singurătate,

întâlnești mereu oameni.

Majoritatea au hibe.

Majoritatea – morți pe interior.

Când lumea nu-i un vast cimitir,

e un imens abator.

Carcase umane golite de sentimente

atârnă pretutindeni în cârlige.

O liniște suspectă se strecoară de ceva timp printre noi,

se instalează pe străzi.

Doar primăvara avem parte de tumult,

din oameni eclozează viermi uriași

care digeră culorile țipătoare ale caselor din vechiul burg,

tencuiala căzută.

Amicul meu, Janos, într-o încăpere insalubră

la periferii, vorbește cu morții pe skype.

Mi-i arată, par mereu obosiți.

Chipuri încruntate în mlaștina de pixeli.

Îi văd și acum când sting pc-ul.

Acopăr în grabă monitorul cu o pătură,

cum se acoperă oglinzile în casa unde a murit cineva.

Mă așez în fața peretelui de miazăzi și fumez,

las cutterele invizibile să taie linii perfecte pe suprafața oglinzii.

Autopsia se termină când ultimul vierme

e smuls cu penseta de pe umbra netedă, mișcătoare, a ceea ce am

fost,

și pus la locul lui în urechea câinelui,

iar câinele-i spânzurat departe de oraș,

de ramurile unui stejar.

Când monitorul plesnește brusc, fugi!

În el colcăie legiunile,

mai ales în vremea cireșelor amare.

Mai ales în orașele în care nu te poți plânge de singurătate.