La prima lectură, poemele din Viața fără lume, cel mai recent volum al lui Ioan Moldovan, nu se încheagă într-o imagine de ansamblu, susținută de o aceeași viziune artistică. Autorul pare a pendula între un suprarealism destul de artificial și un ton direct al confesiunii lirice, ceea ce dă senzația de amestec necontrolat poetic. După a doua lectură, însă, impresia cititorului va fi alta: cartea re-citită câștigă destule „puncte”, proiectul și conceptul lui Moldovan fiind acum mai limpezi, iar realizarea literară, la nivelul volumelor anterioare ale poetului „optzecist”. Ceea ce părea a fi un recul este în fapt o păstrare a „formei” artistice. Iată de ce este recomandabil să dăm mereu cărților de poezie pe care le citim o a doua șansă, a relecturii atente: pentru a observa dacă ele ne spun mai mult(e) și a testa acea ilimitare simbolică despre care vorbesc esteticienii.
În Viața fără lume, Moldovan construiește migălos un personaj și un discurs care se suprapun, lăsându-se exprimate unul de altul și ilustrând o experiență de viață aflată în amurg. Textele, majoritatea reduse ca întindere, reiau câteva imagini și elemente ce susțin o viziune crepusculară asupra unei existențe aproape consumate. Ca și cum ar fi nevoie de o distanțare de lume, de societate, de comunitate, pentru a înțelege mai bine condiția de solitudine a omului al cărui exit se apropie, personajul lui Moldovan duce aici o „viață fără lume”, sub o foaie de cort, membru al unui trib tot mai împuținat, trimițând când și când răvașe amare despre bătrânețe, singurătate, sfârșit. Într-o recenzie din România literară, Andrea H. Hedeș raporta volumul, cu titlul lui cu tot, la mai noua literatură „de pandemie”, arătând că trimiterea directă la viața în izolare este „din fericire, prezentă în doză homeopatică în versuri”. Atât de ușoară e doza de „poezie în pandemie”, aici, încât eu nici nu am sesizat-o. Mai multe epistole ale protagonistului liric încep cu „dragă”, cu o anumită maliție a autorului experimentat, perfect conștient că în post-postmodernism, totul a fost deja spus și scris, iar poetul avizat nu poate decât să reia fragmente din marele discurs al poeziei dintotdeauna. În alte texte, personajul e apropiat de profilul și gesticulația profeților și proorocilor din pustie, ale căror viziuni sunt neînțelese, dar se vor împlini. Condiția de vulnerabilitate și fragilitate a protagonistului primește, chiar în finalul cărții, în penultimul poem, intitulat botez, o susținere metafizică, precum la Ioan bucurându-se de Isus încă din pântecele mamei: „Soare de mântuială, nori blegi, așternută/ pe creștet, o lumină ca solzii la pește/ Vinul adoarme, pâinea se înăcrește/ apa rămâne apă – e-o nuntă// la care nu mai sunt alți nuntași/ și nici vreo grădină, îngerii se încruntă/ la mine, la tine și la urmași/ când ne văd cu barba căruntă// Aș vrea cumva în cort să m-ascund,/ să fiu doar o sticlire rece-n prund/ a unei fărâmițate cochilii// De-ar fi să mă întorc, aș vrea să-mi fii/ lăuntrica spirală pe care s-o urmez/ pentru a sui întreg din ultimul botez”. Poemul nu-și păstrează ritmul, doar rima, urmând conturul unor întâmplări vechi și esențiale, fondatoare, și așternând deasupra (ca să folosesc un verb din text) o experiență nouă și personală. Nu știm cui se adresează personajul și cine va fi fiind „lăuntrica spirală” pe care el voiește s-o urmeze: poate fi Isus însuși la care „îngerii se încruntă” când îl văd „cu barba căruntă”; poate fi oricine, unul dintre fiii personajului nostru, sau fratele lui dispărut, evocat în mai multe poeme, sau un prieten… Poezia alege această indeterminare tipic postmodernistă pentru a-și păstra virtualitățile simbolice și chiar trimiterile directe, multiplicate prin ambiguitate. Poemul este totodată „vechi” și „nou”, cu întâmplări arhetipale ori, dimpotrivă, petrecute acum, abstract și concret, religios și profan. Pentru a crea acest tablou precum acelea cu straturi de culoare adăugate în timp, Moldovan a selectat cu grijă elemente ce se pretează unor lecturi și interpretări diferite: vinul, pâinea, apa, grădina, cortul, nunta, botezul însuși. Iar poemul este absolut remarcabil nu numai prin arta autorului, ci și prin gândirea poetică urmărind, cum spuneam, indeterminarea, imprecizia, ambiguitatea. Ultimul text din carte, mai slab decât acesta, dar mai ușor descifrabil, vorbește în clar despre un „prilej târziu, mult prea târziu, de slavă”: „Învierea Celui care este”.
Un alt personaj în poeme, aparte de protagonistul din perspectiva căruia ele sunt construite, este Dânsa, numită la un moment dat „Doamna Principală” și care dă fiori precum doamna cu coasa. Iarăși, așa cum Isus putea fi fiul sau fratele sau prietenul, în poemul intitulat primit, Dânsa e „bătrâna mea rudă”, cu trăsături ce, dintr-odată, se confundă. Omul nostru așteaptă, resemnat, să i se arate „înscrisul”, iar Dânsa, amestecată indistinct și terifiant cu bătrâna rudă, vine grabnic, „tăcută în toate”, ca „să sufle-n lumină”. Din nou, citim un poem puternic, pe jumătate realist și pe jumătate fantasmatic, într-o atmosferă halucinatorie împletind trezia și visul, veghea și coșmarul oniric: „Dânsa-i bătrâna mea rudă/ care-a țâșnit din camera vecină/ tăcută în toate voind doar să pătrundă și/ să sufle-n lumină// Nu mai e nimic de făcut – aștept/ să-mi arate înscrisul/ Slujbele s-au făcut, pâinițele s-au mâncat// Rămâne ca visul/ din nourii unui cer de vară voios/ să-mi umple paharele cu cerneală/ să pot pân’ la ultimul os/ așterne o singură frază letală/ în care să mă-nchid împăcat -/ ca-ntr-o fortăreață de muzici finale -/ nemaiplâns și nelăudat// dar primit de Oștile Tale”. Dânsa nu se lasă și revine în poemele din carte, făcându-le și mai sumbre. „Gândește-te la mine!/ Gândește-te la mine!” îi șoptește ea bietului muritor înspre finele volumului, unul în care autorul oricum o făcuse, căci Viața fără lume e nu numai o carte a singurătății, a bătrâneții și a mainimicului, ci și una a sfârșitului. Două-trei poeme (o altă oră, marginea unei rugăciuni) amintesc de cele ale lui Blaga, dar nu din tinerețea lui lirică, ci din maturitatea creativă cu filon expresionist. Iar cele în care personajul are un profil social sunt foarte rare, tocmai pentru că Moldovan își sprijină volumul pe retezarea legăturilor între om și lume și pe semnificația acestei desprinderi, înțeleasă ca o avanpremieră a morții propriu-zise. Înainte ca Dânsa să apară nu numai în coșmarurile personajului, ci și în viața lui, oprind-o, e nevoie de un fel de repetiție generală pentru ceea ce va urma. Aceasta implică recapitularea existenței, rememorarea ei, pomenirea celor deja plecați pe ultimul drum, epistole începând cu „dragă” și solilocvii lirice, confesiuni și „rezumate”. Personajul se străduiește să-și rezume viața și să-și facă radiografia, însă liniile autoportetizării sunt mai mereu distorsionate, desenul iese neclar, efectele ambiguității poetice fiind foarte bine construite și exploatate de autor. În mod curent (dar aproape de fiecare dată inedit artistic și insolit) descripția obscurizează tabloul și îl face „tulbure” la modul frisonant. Așa se întâmplă și într-unul din poemele intitulate dragă, în care epistola confesivă a personajului ne proiectează într-un expresionism deloc „uzat”, cu relevanță și pregnanță lirică: „Nu mi se mai întâmplă nimic. Doar/ un prieten nemulțumit de împărăția sângelui/ îmi murmură conspirativ: hai să facem/ ceva-ceva-ceva// Dar eu privesc fără de țintă-n sus/ cum revin la navă ciorile vitale/ și râul tot pe jos se duce către mare/ și altele-altele-altele// Deodată sperietoarea se-apropie și-mi cere iar un ban/ să-și crească pruncușorul pe care-l ține/ în brațe – la fel de mormoloc ca acum optzeci de ani/ când îi dădusem milos primul meu ban/ iar ea îmi dăduse de-nțeles/ că foarte mult o ajut să fie mamă bună// Foarte mult”.
Uneori, Moldovan cade în capcana facilității și a jocurilor de cuvinte care nu-l „prind”, precum „tocmai când îmi vin (din vin) în minte” sau „cu un astfel de bot nu se cuvine/ să pui botul/ la viitorul incert” sau „iar în urmă nici urmă de locotenent”, dar acestea sunt pasaje izolate. Meritând din plin o a doua lectură, Viața fără lume este un volum bun al unui poet departe de a fi epuizat.