cel puțin pentru zelatorii avangardei, Născut în ’02, volumul memorialistic al lui Sașa Pană, are un statut de obiect de cult. Și pe bună dreptate. Imediat după instaurarea comunismului, avangarda a intrat în coliziune cu ideologia dominantă. Unii dintre reprezentanții ei (de la Gellu Naum la M. H. Maxy) au devenit realist-socialiști, chiar dacă adesea putem distinge jocul și farsa sub concesiile făcute imperativelor epocii. Alții, ca Gherasim Luca sau D. Trost, au emigrat și, rămânând de stânga, și-au expiat tragic rătăcirea ideologică de dinainte de război. În fine, câțiva, ca Sesto Pals, au intrat pur și simplu în catacombe, literar vorbind: au refuzat să mai scrie, refugiindu-se în meserii obscure, fără vizibilitate publică, iar apoi au emigrat și ei, revenind la literatură abia în anii senectuții, când avangarda era demult istorie literară. Nu s-a mai reeditat nimic din scrierile grupării, până spre finalul anilor 1960, și nici sinteze critice nu au mai apărut, până la cercetarea lui Ion Pop, Avangardismul poetic românesc (1969). Chiar dacă, după revenirea lui Gellu Naum la literatura adevărată – survenită abia în 1968, când a publicat volumul de poezii Athanor –, avangarda a reintrat în circuitul literar, multe aspecte, opere și personalități nu au fost niciodată recuperate în timpul regimului comunist. Pe de-o parte, exista o anumită reticență a unor bonzi ai regimului de a-și recunoaște tinerețea „burgheză“ și „decadentă“, pe de alta, funcționa teama de spiritul liber, ludic și internațional al avangardei, care contravenea orientării închistate și naționaliste a ceaușismului.
Volumul de memorii al lui Sașa Pană, apărut în 1973, a ținut loc, prin urmare, atât de „arhivă“ documentară a avangardei, cât și de „stindard“ în jurul căruia să se grupeze creatorii, cercetătorii și admiratorii ei. Cu atât mai mult, cu cât cartea nu a mai fost reeditată: omisiune de înțeles înainte de 1989 (în contextul în care, cum am spus, fostul regim a avut o relație ambiguă cu fenomenul cultural și politic al avangardei), cu totul bizară în anii noștri, când gruparea a revenit puternic în atenție, prin ediții, cercetări și descoperiri în arhivă.
Prima reeditare a acestui text de referință survine abia acum, în acest moment aparte al vieții publice. Felul în care s-a produs mă face să presupun că editorii – mă refer la Vladimir Pană și îngrijitorul de facto, al textului, custodele arhivei paterne, la redactorii de carte, Magdalena Mărculescu și Silviu Dragomir, și la directorul editorial Bogdan-Alexandru Stănescu – au tratat cartea ca pe un eveniment. Aspectul grafic, fără să fie de lux sau bibliofil, este foarte îngrijit, de înaltă calitate artistică, iconografia adăugată e de primă mână, iar promovarea este și ea la înălțime. Ar fi păcat ca bulversarea produsă de pandemie să deraieze traseul de receptare, mai ales în rândurile publicului larg (căci cel specializat o va primi, nu mă îndoiesc, drept ceea ce este).
înainte de a trece la conținutul propriu-zis al volumului, se cade să reamintesc faptul că Sașa Pană cel din 2021 nu mai este cel dintre 1973-1989. În special după 2000, datorită unor reeditări și cercetări de arhivă – apărute în cadrul Bibliotecii „Avangarda“, coordonată de Ion Pop –, profilul literar al acestui Mecena al suprarealismului s-a schimbat considerabil. Recuperările (cum ar fi Prezentări, carte oprită de cenzură în șpalturi, în 1948, și editată abia în 2012) și reeditările (proza de ficțiune, cuprinsă în Viața romanțată a lui Dumnezeu, retipărite în 2006 și 2016, eseurile critice din Sadismul adevărului, reluate ultima dată în 2015) l-au transformat pe Pană dintr-un amfitrion, care ocrotește manifestările literare ale celorlalți, însă nu convinge ca autor, într-un scriitor în toată puterea cuvântului. Această autentică repoziționare a sa în canonul interbelic s-a făcut cu prețul renunțării istoricilor literari la unul dintre clișeele cele mai solide cu privire la suprarealism, și anume, clișeul refuzului ideii de operă. Fragmentarismul programatic este, totuși, mai mult o poietică (adică un procedeu constructiv al textului, în special în proză) decât o poetică, un principiu al operei. Căci, după cum se poate observa și în cazul lui Sașa Pană, fragmentele s-au adunat în cărți, iar cărțile, considerabil mai numeroase decât știam înainte de 1989, într-o operă amplă, coerentă, cu multe fațete. Cu alte cuvinte, fidelitatea față de literatură a fost mai puternică decât cea față de ideologia literară asumată. Nu este Pană singurul avangardist care trece prin această metamorfoză, însă el reprezintă, probabil, repoziționarea cea mai spectaculoasă.
Prin urmare, și Născut în ’02 trebuie privit printr-o altă lentilă decât până acum. Masivul volum, subintitulat Memorii – file de jurnal – evocări, nu mai poate fi considerat doar arhiva informală a avangardei (căci textul conține mai mult decât rememorări privindu-l pe autor în contextul anilor 1930-1948), sau un substitut al operei absente (căci opera există, iar memoriile au locul lor în cadrul ei). Oricât de mult ne-ar plăcea drama, nu mai putem presupune acum că Sașa Pană, la o etate apreciabilă, a scris 800 de pagini exclusiv pentru a contribui subversiv la efortul de readucere în circuit a suprarealismului ocultat: Geo Bogza trăia, în fond, și era mult mai bine poziționat politic, în acest scop, decât fostul său mentor și Mecena literar… Dacă am persista în această prejudecată, am pierde mult din farmecul și substanța acestor memorii și, nu în ultimul rând, ar trebui să vorbim și despre inexactitățile și confuziile ei, la capitolul documentar. În general – reiau, cu scuzele de rigoare, un loc comun –, nu trebuie supraestimat palierul informațional al literaturii confesive. Chiar în cazul spiritelor riguroase și înzestrate cu capacitate de obiectivare, tentația deformării faptelor în sens personal e mare, iar memoria individuală, mai puțin performantă decât arhiva.
Aș atrage atenția, acum, asupra altor aspecte remarcabile ale acestor memorii.
primul este șarmul narațiunii lui Sașa Pană. Fostul medic militar Alexandru Binder, convertit în poet și prozator suprarealist, s-a născut într-o familie evreiască tradițională, din nordul patriarhal al Moldovei. Viitorul editor al nonconformistei reviste „unu“, sancționat de superiorii militari pentru activitatea sa literară „scandaloasă“, este, la origini, un produs al lumii sadoveniene. Evocarea copilăriei petrecute la Dorohoi, într-un ștetl moldovenesc, unde atât evreii, cât și românii trăiau o viață tradițională, în care (în afara tradiției) nu se întâmpla nimic, este povestită cu dulceață și savoare specifică. Trebuie să înregistrăm, așadar, și mărturia lui Pană la capitolul aparte, de literatură a ștetl-ului, cu atât mai prețioasă, cu cât vine din partea unui literat puțin susceptibil să și-o asume, iar lumea respectivă, ținând de vechea Românie, a dispărut pentru totdeauna, în urma Holocaustului și a comunismului.
Al doilea aspect ține de conținutul personal al memoriilor, care nu vizează numai episoadele mitice cu Bogza sau Voronca, ci și aspecte mai puțin plăcute, legate de dubla condiție, de evreu și scriitor de avangardă, a medicului militar Alexandru Binder. Care a trecut greu prin Holocaust, fiind dat afară din armată, ca evreu (în 1938), și a avut de îndurat toate chinurile antisemitismului oficial din perioada dictaturilor legionară și antonesciană. Evreu și „avangardist“, scriitorul se afla sub o dublă acuzație din partea regimului, ceea ce a făcut supraviețuirea sa și mai dificilă. Remarcabil este faptul că anii prigoanei rasiale, reconstituiți în carte după însemnările ținute la cald, cu mult curaj, atestă luciditatea și conștiința umanistă din spatele frondei suprarealiste de dinainte de război.
În fine, nu aș trece cu vederea nici partea finală, care narează succint întâmplări din perioada 1944-1948 (inclusiv unele care privesc tranziția dintre Societatea Scriitorilor Români și Uniunea Scriitorilor din România, după ce breasla a ieșit zguduită din frământările războiului). Om de stânga, Sașa Pană a privit cu încredere viitorul postbelic, ca mulți alți intelectuali români, fără să anticipeze catastrofa comunizării României. Memoriile sale păstrează – fără îndoială, tot din paginile de jurnal de epocă – acest optimism, amar contrazis apoi de istorie.
Păcat că această splendidă reeditare, în care textul, bine îngrijit, e însoțit de o iconografie de mare interes, nu este prevăzută și cu un aparat critic demn de conținutul memoriilor unuia dintre scriitorii noștri avangardiști reprezentativi.