Am împrumutat epitetul din titlu de la Mihai Zamfir, care, în Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, vol. I, îl descrie pe Duiliu Zamfirescu ca pe un „scriitor politicos“, vrând, desigur, să sugereze (și) altceva.Scriitorul o fi, poate, cam plicticos, însă epistolierul nu e deloc așa, iar ediția critică realizată de Ioan Adam și Georgeta Adam, cu atât mai puțin. Intitulată Integrala corespondenței, ea este organizată, după cum precizează editorii, alfabetic (în funcție de numele celui căruia îi sunt adresate epistolele) și cronologic, iar primul volum începe cu scrisorile adresate Academiei Române și se încheie cu cele trimise lui Titu Maiorescu. Deși acestea din urmă i-au creat scriitorului reputația de cel mai însemnat epistolier din literatura română, Ioan Adam și Georgeta Adam nu au reprodus ca atare cele două volume editate în 1937 și 1944 de către Emanoil Bucuța, ci au pornit de la manuscrise. Recursul la manuscris, în cazul de față, nu ține numai de exigențele unei ediții critice, nici de imperativul păstrării unității volumului: editorii au constatat că până și Bucuța a simțit nevoia de a cenzura textul lui Zamfirescu. Prezenta versiune este, prin urmare, singura care ne oferă textul integral al epistolelor scriitorului. Nu este la mijloc doar un scrupul de filolog (deși numai acesta ar fi fost de ajuns), ci și o intenție de exeget, care știe că multe dintre „cruditățile“ eliminate abuziv de Cenzura comunistă sau de editorii pudibonzi din trecut pot contribui la configurarea unui nou portret psihologic al autorului.
Chiar și cei fascinați de amplitudinea și sinuozitățile corespondenței cu Titu Maiorescu – care rămâne unul dintre cele mai importante schimburi epistolare din literatura noastră – vor fi de acord că noua ediție critică integrală este și mai interesantă. Atât din punctul de vedere al istoriei literare, cât și din cel al posibilității de a privi către „curtea din spate“ a literaturii lui Duiliu Zamfirescu. Munca impresionantă depusă de Ioan Adam și de Georgeta Adam a dus la identificarea unui corpus epistolar de dimensiuni apreciabile, adresat unor corespondenți importanți și tratând subiecte de interes ale istoriei culturale și generale. Scriitorul a fost unul dintre diplomații noștri de carieră, implicat, din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și până în primii ani de după Marea Unire, în susținuta activitate internațională pe care Regatul României a desfășurat-o, spre a-și atinge obiectivele naționale. De asemenea, ca persoană publică – intelectual, membru al Academiei Române –, autorul ciclului Comăneștenilor a avut un cuvânt de spus și în legătură cu (dacă nu chiar în) evoluțiile politice interne, într-o perioadă-cheie a istoriei noastre moderne: trecerea la cel de-al doilea stadiu capitalist, cel industrial, căruia îi corespunde în plan social dispariția aristocrației și apariția marii burghezii. Scrisorile adresate lui Ion I. C. Brătianu, Vintilă I. Brătianu, George Gr. Cantacuzino, Regele Carol I, Al. Djuvara, Trandafir Djuvara, Dimitrie I. Ghica, Spiru Haret, Take Ionescu, Nicolae Iorga, Ion Kalinderu, George Em. Lahovary, Iacob N. Lahovary sau Petre Locusteanu, adăugate celor deja cunoscute către Titu Maiorescu, conțin informații și reflecții esențiale pentru înțelegerea proceselor din societatea românească dintre 1880-1920.
La fel, scrisorile adresate lui Ioan Bianu, I. Al. Brătescu-Voinești, D. Caracostea, Mihail Dragomirescu, Gr. H. Grandea, E. Lovinescu și Al. Macedonski reprezintă o binevenită completare atât la biografia scriitorului, cât și la bibliografia istoriei literaturii noastre de la 1900.
Firește, nu toate aceste texte sunt inedite. Cele mai multe fuseseră publicate, fie în 1931, de către I. E. Torouțiu și Gh. Cardaș, în seria lor de Studii și documente literare, fie în culegerea de Scrisori inedite îngrijită de Al. Săndulescu (1967), fie în volumele 7 și 8 ale seriei de Opere îngrijite la Minerva de către același Ioan Adam (1984, 1985). Meritul ediției de față – din care, să ne-nțelegem, nu lipsesc surprizele, în special din sfera corespondenței politice și diplomatice, până nu demult, inaccesibilă cercetătorului – țin în primul rând de restaurarea textului integral, prin confruntarea scrupuloasă cu manuscrisul.
Extrapolată la scara întregii corespondențe, operațiunea de restituire a textului originar ne oferă posibilitatea de a face noi observații cu privire la personalitatea autorului. Căci, de fapt, așa-zisele precauții ale editorilor anteriori, care au eliminat cu de la ei putere fragmente considerate „prea tari“ în raport cu „codul public“ al scriitorului, au tulburat profilul interior al scriitorului. Politețea obsecvioasă nu era neapărat a sa, după cum observă Ioan Adam, ci a lumii sale: chiar dacă fumurile aristocratice nu se potriveau cu adevărul genealogic, Zamfirescu a fost conștiincios în a adopta normele lumii aristocratice din care și-a dorit cu ardoare să facă parte. Nobil făcut, deși nu născut, prozatorul a arborat întotdeauna o morgă diplomatică (nesuferită multor contemporani, de altfel), însă e o eroare să iei această „ținută obligatorie“ drept conținut psihologic al omului. Fără să fie un rustre, fiul de arendaș prosper nu s-a mortificat pe sine într-atât, încât să nu strecoare în scrisori replici tăioase, crude, la adresa Regelui Carol I, a liberalilor, a adversarilor politici sau literari. Pe cât de convențional e portretistul din Viața la țară, pe atât de viu și de imprevizibil este epistolograful care îi reproșează, de pildă, regelui lipsa de respect față de tradiția istorică a țării. Deși observația nu este nici dreaptă, nici nu merge în sensul evoluției societății românești – întrucât, prin „tradiție istorică“, Zamfi rescu înțelegea resturile epuizate ale aristocrației, pe cale de a fi înghițite de marea burghezie –, formulele epistolare sunt savuroase. Și, în tot cazul, creează un contrapunct într-o operă care, altminteri, riscă să devină, din prea multă politețe, plicticoasă.
La nivel documentar, revelațiile prezentului volum sunt aduse, în opinia mea, înainte de toate, de epistolele diplomatice, dezgropate din Arhiva Diplomatică a Ministerului de Externe (și publicate în avanpremieră chiar în paginile revistei România literară). Ele ne obligă să revizuim prejudecățile cu care operăm atunci când evocăm activitatea scriitorului în serviciul public. Care, departe de a fi o sinecură, l-a adus nu o dată în miezul unor demersuri politice și evenimente de primă importanță pentru țara noastră, de la relația istorică (și mai puțin cunoscută) cu Italia dinastiei de Savoia și până la problema Basarabiei. Zamfirescu devenise, în jurul lui 1900, un om politic mai important decât credeam, iar această creștere a staturii sale politice explică, spun eu, și schimbarea de ton perceptibilă în corespondența cu Titu Maiorescu. E drept că, față de magistrul junimist, mai tânărul său partener de dialog epistolar nu avea nici autoritate literară, nici politică. Însă, după creșterea importanței misiunilor sale diplomatice, după relativul succes ca romancier și alegerea la Academie, în 1909, ecartul dintre cei doi se diminuează considerabil, iar Zamfirescu suportă tot mai greu puseele autoritare ale lui Maiorescu. Mare păcat, în paranteză, că ocupația germană din perioada 1916-1918 a furat și distrus (cu complicitatea unor colaboraționiști români) o parte din această corespondență, în special din scrisorile criticului, din care s-au păstrat numai 43, față de cele 191 rămase de la romancier. Însă chiar și în absența lor, ansamblul epistolelor scriitorului ne îndeamnă să reconsiderăm verdictul cu privire la cauzele întreruperii prieteniei și corespondenței cu Titu Maiorescu.
Aparatul critic al prezentei ediții este de excepție, notele lui Ioan Adam având adesea o consistență monografică. E de apreciat și finețea cu care editorii au păstrat inflexiunile stilistice ale autorului, în pofida adaptării la normele ortografice actuale.
Singura notă falsă din volum o găsim în studiul introductiv al lui Eugen Simion, care începe chiar din primul rând cu o informație eronată: „Când Emanoil Bucuța publica, în 1936 [sic!], corespondența lui Duiliu Zamfirescu cu Titu Maiorescu, criticii literari au avut o revelație.“ Scrisorile lui Zamfirescu, am văzut, au început a fi publicate în 1931, iar ediția Bucuța, în două volume, datează din 1937, respectiv, 1944. N-ar fi stricat ca prefațatorul – care este și coordonatorul colecției „Opere fundamentale“ – să fi citit măcar Argumentul ediției prefațate, dacă n-a avut timp să consulte Dicționarul general al literaturii române.