Am urmărit recent o discuție purtată în mediile intelectuale catolice din Franța (probabil că ea se desfășoară și în alte țări) referitoare la o decizie a actualului Papă, care anulează o alta, a Papei Benedict al XVI-lea. E vorba despre messa în latină, repusă, cumva, în drepturi de actualul papă emerit și scoasă pe margine de Francisc, sub pretextul că asta ar dezbina, ar crea o biserică paralelă întreținută de tradiționaliști. Michel Onfray, filosof care se declară cu multă mîndrie ateu, intervine și el în discuție într-un articol publicat în „Le Figaro“ sub titlul „Messa în latină, un patrimoniu liturgic“, din care reproduc un mic fragment:
„Chiar dacă Dumnezeu nu face parte din lumea mea, lumea mea este aceea care l-a făcut posibil pe Dumnezeul creștinilor. Orice ar zice cei care gîndesc că Franța începe cu Declarația Drepturilor Omului, ceea ce e la fel de stupid ca și cum ai crede că Rusia s-a născut în octombrie 1917, creștinismul a modelat o civilizație care este a mea și pe care socotesc c-o pot iubi și apăra fără să mă căiesc, fără să aștept o iertare după confesiune, constrîngere și îngenunchere“.
Onfray apără messa în latină, cumva din afara Bisericii și nu se arată prea îngăduitor cu Papa Francisc, ceea ce mi-l face mai simpatic pe gînditorul francez. De care mă voi despărți, totuși, în rîndurile de mai jos.
Am evocat această discuție pentru că ea mi-a adus aminte de o alta, purtată de mine în Noua Caledonie, cu Delin Wema, din tribul Borearé, un intelectual de dreapta, adică unul dintre cei care apără apartenența la Franța. „Ar trebui să mulțumim Franței că mai vrea să ne țină alături“, mi-a spus el, zîmbind. Tribul lui e protestant, iar Delin are studii universitare la Paris și chiar a fost Ministrul Educației și Culturii, într-un guvern neo-caledonian de scurtă durată. A și predat la Sorbona un curs de civilizație melaneziană. Pe lîngă asta, avea și un rol important în ierarhia cutumiară, un fel de aristocrație a tribului.
Bunicii soției lui au ajutat la traducerea Bibliei în limba huailou, limba tribului său. O limbă vernaculară, vorbită numai și numai acolo, fără să se înrudească cu alte limbi tribale (de altfel, asta m-a și mirat în insula din Mările Sudului: erau triburi vecine care aveau limbi total diferite).
Atunci cînd au venit misionarii în Noua Caledonie, cei catolici au ținut liturghiile în latină și franceză, obligîndu-i pe cei din triburile în care au poposit să învețe limba franceză dacă vor să se creștineze. Misionarii protestanți au procedat altfel: au încercat să învețe limbile triburilor-gazdă și să traducă Biblia pentru a fi înțeleasă de toată lumea.
Bunicii soției lui Delin au fost alături de misionari, au încercat să alcătuiască un vocabular, apoi un dicționar și, în final, au ajutat la traducerea Bibliei. Un proces foarte greu, îmi spune Delin. În zilele noastre, ar fi fost mult mai simplu, cu televiziunea, cu presa, cu internetul. Atunci, misionarii-traducători au avut de trecut niște mari greutăți. Cum să explici oamenilor din trib ce e o cămilă, de pildă, cînd în Noua Caledonie nu exista nici un alt animal în afară de pasărea Kagou? Care pasăre, neavînd inamici naturali, nici măcar nu mai zbura. Nici despre lei nu era ușor de vorbit. Arca lui Noe trebuie să li se fi părut ceva foarte bizar, cu atîtea dihănii de care nu auziseră niciodată, darmite să le fi văzut. Și multe altele. Să explici unor oameni care erau foarte aproape de starea paradisiacă ce înseamnă lumea modernă, cum arătau cetățile din timpurile lui Isus, cum arăta Roma, cum arăta Ierusalimul, ce e un deșert, de ce e prețios aurul și multe altele, era o misiune grea pentru misionarii traducători.
Traducerea Bibliei în limbile triburilor din custodia spirituală a misionarilor protestanți a fost luată în serios de aceștia. Dificultățile nu au ținut numai de vocabular, ci și de oralitatea pronunțată a acestor limbi. Care nu aveau scriere (ea s-a făcut cu litere latine), nu aveau creații literare, în afara unor mituri destul de sărace care țineau loc de religie. Misionarii i-au învățat pe localnici să scrie și să citească în propria lor limbă. În multe din aceste limbi, Biblia este singura carte scrisă cu cuvintele tribului. Nu știu să existe creații literare ulterioare, dar asta nu înseamnă că nu există.
Da, a subliniat Delin Wema, Biblia a salvat limbile în care a fost tradusă. Slujbele în templele protestante din Noua Caledonie se desfășoară în limbile locale. În bisericile catolice, se oficiază numai în franceză. Latina a murit și acolo. Rezultatul este că limbile tribale în care e tradusă Biblia sînt mai consolidate decît celelalte limbi, unele pe cale de dispariție. (Chiar aflasem despre o limbă care mai avea doar trei locuitori în viață, dar care nu o mai vorbeau pentru că erau certați între ei. O limbă moartă înainte de termen.)
Într-o scurtă trecere prin Insula Ouvea (parte din Insulele Loialității, care țin de Noua Caledonie), am văzut într-un templu o Biblie în limba iaai. Am avut o senzație stranie: țineam în mînă o carte foarte cunoscută într-o limbă total necunoscută. O limbă salvată de traducători.