Sunt uimit că Arhipelagul Gulag, capodopera lui Alexandr Soljenițîn, nu se află pe lista cărților interzise de progresiști. Probabil n-a ajuns încă la rând. Nu are cum să scape vigilenței komisarilor politici de azi o lucrare care s-a aflat în fruntea Index Librorum Prohibitorum a tuturor regimurilor comuniste. A fost tradusă în 1973, după incredibile peripeții, în Occident, dar în rusă n-a apărut oficial decât, parțial, în 1989. Marea temă a cărții o constituie istoria muncii forțate în Uniunea Sovietică în perioada anilor 1918-1956. Una din explicațiile necenzurării ei ar fi că filozofia progresismului are o cu totul altă linie directoare. Ea sună cam așa: „Noi, progresiștii, ne-am eliberat de oroarea de a trudi pentru a ne câștiga existența. Să muncească, așadar, ei, capitaliștii. Noi doar vom redistribui câștigurile în funcție de noua ordine mondială pe care am stabilit-o — deocamdată, doar pe hârtie, dar lucrurile avansează rapid în direcția «bun㻓.
Într-adevăr, Arhipelagul Gulag ar trebui interzis. Nu există altă carte de asemenea di mensiuni care să fie un document mai cutremurător al ororilor și minciunilor conținute în însuși conceptul de comunism. Nu ai de ales, citind-o, decât între două atitudini. Prima e s-o negi. Au făcut-o kaghebiștii, membrii aparatului de partid, propagandiștii și instrumentele lor. Pentru ei, Arhipelagul Gulag era produsul unei minți rătăcite, opera unui dușman irațional, care se încăpățâna să nege victoria pe căi mistice a comunismului. A doua e să accepți că probele crimelor și bestialităților există cu adevărat și că stau la baza uneia dintre cele mai mari catastrofe cunoscute de omenire. Numărul celor din a doua categorie e covârșit de cel al mancurtizaților ce se adapă de la doctrina corectitudinii politice. Va veni, cu siguranță, momentul când își vor da și ei seama că progresismul e odrasla postmodernă a comunismului. Dar va fi prea târziu. Ceea ce mi-a atras atenția la progresiști e că n-au nicio teamă de ridicol. Le place atât de mult să se audă perorând, încât nici nu mai contează că vorbesc în dodii. Oricum, altceva nu fac, pentru că munca e pentru sclavi — iar când muncesc trebuie, musai, să fie în domenii care să le ofere maxim de timp liber și maxim de retribuire bănească. Esența neo-comunismului propagat în Occidentul contemporan diferă într-un punct esențial de cea a bolșevismului: ea seamănă mai mult cu fascismul, deoarece a înțeles că nu e nevoie să se confiște mijloacele de producție. Dimpotrivă, capitaliștii trebuie lăsați să muncească. Important e însă ca ei să fie deposedați, imediat și brutal, de rodul muncii lor. Destinația banilor va fi stabilită de cei autodesemnați ca fiind salvatorii omenirii și garanții viitorului de aur.
Progresismul nu acționează însă doar în sfera economicului și a politicului. Se fac eforturi gigantice pentru a anexa, prin tot felul de scamatorii conceptuale, și zona culturii. Aceasta trebuie să devină un instrument decisiv în construirea „omului nou“ dominat de obsesii ecologiste, de chestiuni care ating întreaga sferă a vieții sociale, de la rasism la preferințe sexuale și clase. Cu alte cuvinte, artistul trebuie să devină un propagandist, un „lucrător ideologic“, iar creațiile sale sunt, obligatoriu, puse în slujba fericirii universale și obligatorii. Mugurii acestor încrâncenate aberații ideologice se apropie de maturitate și încep să dea rod. Dacă acum câțiva ani vreunul din apostolii corectitudinii politice ți-ar fi spus că trebuie renunțat la criteriul estetic în judecarea creațiilor artistice, ai fi râs ca de-o comicărie. Păi, ce rămâne din artă dacă eliminăm din ea frumusețea?! Astăzi ești etichetat drept retrograd, ba chiar fascist, dacă le replici că fără dimensiunea estetică orice operă de artă e fie platitudine, fie propagandă. Încă mă amuză credința zeloților PC că își pot extermina adversarii plasându-i, disprețuitor, în categorii așa-zis infamante. Deși, eu, unul chiar nu înțeleg ce înseamnă să fii conservator: suntem toți conectați la același Internet, vedem aceleași seriale pe Netflix, aceleași meciuri de fotbal, comunicăm prin email și ne exhibăm frustrările pe Facebook. Celor care m-au acuzat de fascism (a făcut-o chiar și un fost prim-ministru) le-am răspuns, simplu: „Nu pot fi fascist, pentru că nu sunt de stânga“. Celor care se cred deștepți și au scos de la naftalină abțibildul cu neoconservatorismul le replic citându-l pe Leon Wieseltier: „Nu sunt conservator, dar îmi place să conserv“. Obsesia comuniștilor actuali de a eluda criteriul estetic în evaluarea operelor de artă e un gest de pur talibanism. Excluderea frumuseții din rândul însușirilor creației artistice e direct legată de deciziile Consiliului Suprem al Învățaților din Afganistan de a distruge statuile lui Buddha din Valea Bamyan.
Logica fundamentaliștilor a fost următoarea: dacă voi, occidentalii, nu ne dați bani pentru a ne hrăni copiii, dar oferiți sume pentru a repara statuile lui Buddha, atunci aruncăm în aer statuile! N-a mai intrat la socoteală că bieții copii afgani tot nemâncați au rămas. Important a fost că și-au făcut auzit punctul de ve dere absurd, barbar și criminal. Ce contează câteva milenii de trudă pentru a șlefui diamantul din fiecare om, cu speranța de a-l îndepărta,prin fiecare nou triumf al frumosului, de animalitatea din el! Pentru ideologii cu pretenții de profesioniști ai culturii, convingerea lui Dostoievski — „Frumusețea va salva lumea“ — se dovedește a fi o vorbă de ocară. E adevărat, cuvintele au fost rostite de prințul Mîșkin, personajul sublim pe care cei din jurul lui îl considerau un idiot. Însă ele nu aveau deloc o funcție terapeutică. Frumusețea nu se poate obține la un ghișeu contra unei sume, a unei recomandări de la partid ori de la șeful ierarhic pe linie PC. Frumusețea e o componentă ireductibilă a omenescului. Cine încearcă s-o stârpească („eliminarea criteriului estetic“) se plasează automat de partea demonilor. Sau, ca să nu ridicăm prea sus ștacheta, a fanaticilor ideologici, a tâmpiților și a proștilor.
Sigur, a le spune acestor capete pătrate că n-ar fi rău să coboare până la Platon pentru a vedea că la ucenicul lui Socrate Frumusețea este forma prin care Binele se manifestă în lume e pură pierdere de vreme. În afară de autopromovare și de terfelirea celor care le sunt superiori pe orice plan nu îi interesează nimic. Orbiți de pro priile fantasme, n-au cum să îneleagă, amărâții, că Frumu sețea este un instru ment prin care ființa umană se reevaluează și se reinventează permanent. N-au cum să-l înțe leagă pe Isus, și abia dacă îl buchisesc pe Marx.
A te descotorosi de frumusețe, a călca în picioare criteriul estetic în seamnă a opta pentru primitivism, urâțenie și cruzime. Pentru ei, kalokagathia, principiul pe care s-a construit întreaga cultură europeană, adică amestecul de frumusețe, bunătate, noblețe și virtute, se traduce prin corcirea vulgatei corectitudinii politice cu formula catolică medievală de exorcizare a Necuratului: „Vade retro, Satana!“ Cu o măruntă remarcă, totuși: cel care rostește aceste cuvinte e chiar Satan privindu-se în oglindă. Într-un cântec faimos, Imagine, John Lennon, unul din idolii adolescenței mele, compozitor și cântăreț genial, anticipa utopismul contondent al corectitudinii politice într-o formulă pe cât de directă, pe atât de pernicioasă.
În versuri care flatau veșnica suferință a celui „umilit și obidit“, el cerea să visăm împreună la o lume în care nu mai există — în conformitate cu utopiile infantile ale hippioților — nici Heaven (Cer /Paradis, acesta fiind înlocuit cu sky, în sensul astronomic al cuvântului), nici Hell („Iad“), nici countries („țări“), nici possessions („proprietăți“). Dacă există Cer sau Iad, John Lennon se va fi convins între timp singur, după ce a fost asasinat de un fanatic, la 8 decembrie 1980. Chestiunea țărilor a tranșat-o în timpul vieții: a plecat din Anglia în Statele Unite pentru a scăpa de impozitele prea mari. Cât despre dispariția proprietăților, întrebați-o pe văduva lui, Yoko Ono. Ani în șir, ea și urmașii cântărețului s-au înjunghiat între ei care să înșface o halcă mai mare din averea uriașă a visătorului ce stătea cu ochii țintă pe conturi în timp ce producea refrene vomitive pentru uzul candizilor săi admiratori.