Substantivul comun autocritică existase dintotdeauna în limba română cultivată, dar utilizarea lui rămăsese redusă și specializată, eventual, la stilul juridic: vorbitorul obișnuit de română putea să nu-l folosească nici măcar o singură dată în viață.
Iată însă că, odată cu instalarea comunismului la noi, autocritică și-a sporit exponențial uzul, iar încărcătura politică atașată acestui termen l-a făcut de-a dreptul periculos. Când, în urma unei dezbateri politice (ședință de partid sau „adunare generală a oamenilor muncii“), un biet om era obligat să-și facă autocritica, adică să recunoască drept reale toate vinile imaginare de care fusese acuzat, însemna că el era pierdut: lichidarea lui se profila la orizont.
Textul pe care Ion Marin Sadoveanu l-a scris drept prefață justificativă la reeditarea din 1955 a romanului său Sfârșit de veac în București reprezintă o autocritică demnă de reținut în istoria literaturii noastre. De ce fusese obligat autorul să producă atunci o astfel de prefață era probabil limpede pentru oricine: fără o asemenea mea culpa semnată de autorul însuși, cartea n-ar fi apărut.
Despre ce era vorba? Ion Marin Sadoveanu scrisese și publicase în 1944, înainte de ocuparea țării de către trupele sovietice, unul dintre cele mai bune romane românești. Cu foarte puține excepții, toți criticii au fost de acord că au în fața ochilor o capodoperă. În prefața din 1955, prozatorul își amenda discret propria operă, pentru ca apoi să-și toarne cenușă în cap și să declare că: „… astăzi, în 1955, autorul vede că adevărul consemnat de el cu ani în urmă e limitat de viziunea lui de atunci. Totuși, socoate că volumul ar mai putea fi de folos“. (Într-adevăr…!).
A-ți cere public scuze pentru că ai scris o capodoperă și a-i găsi acesteia, tocmai tu, autorul, limite și lipsuri – iată ideea de autocritică ridicată pe culmi nebănuite! Nu știu dacă au existat precedente sau exemple similare în literatura noastră, însă gestul făcut atunci, în 1955, de un mare scriitor e demn să intre în istoria noastră. E drept că, în 1955, cultura română se afla cufundată într-o groapă neagră din care nu știa dacă va mai ieși vreodată; însă cuvintele rămân cuvinte și o sută de ani după pronunțarea lor.
Tragi-comica prefață a prozatorului la propriul său roman, umilința cu care Ion Marin Sadoveanu spera că opera îi va fi citită în continuare, demonstrează nu labilitatea morală a autorului, ci spiritul lui de sacrificiu în fața modului nemilos în care puterea politică instalată la București i-a tratat pe scriitorii români.
După război, scos din funcțiile ministeriale, scos din Comitetul Teatrului Național, marginalizat politic, lăsat fără slujbă și fără mijloace de trai, fostul vicepreședinte al Societății Scriitorilor Români a fost probabil mulțumit atunci când i s-a aprobat în fine reeditarea Sfârșitului de veac în București, cu condiția, desigur, a scrierii unei prefețe autocritice. Iar romanele lui ulterioare (Ion Sântu și Taurul mării) vor confirma, din păcate, spiritul abjurării din 1955.
Și iată cum cenzura a reușit să-l facă pe autor a-și critica propria capodoperă. Performanțe lugubre a atins cenzura în toate țările comuniste, dar perfecționarea unei adevărate arte a auto-cenzurii a reprezentat originalitatea românească prin excelență, o victorie a teroarei posibilă doar în spațiul carpato-dunărean.