Acesta este titlul filmului regizat în 1961 de polonezul Stanisław Bareja după o piesă a lui Jerzy Jurandot, comedie în care un compozitor se căsătorește cu o sprinteră. Faima atletei crește exponențial și soțul este nevoit să se adapteze la tot ce aduce gloria și nevoile soției. Treptat, viața cuplului este total dominată de imaginea soției. Partenerul e redus la statutul de soț al soției sale.
Este exact statutul care îl așteaptă și pe prințul Harry, numai că faima soției sale este câștigată grație unei manipulări de proporții, începută cu îmbrobodirea prințului, continuată cu ascensiunea în familia regală și desăvârșită printr-o ruptură strategică, exact după ce „ducesa“ a obținut platforma de pe care poate opera.
O primă etapă a început cu un mit de prost gust – actrița Meghan Markle renunță din dragoste la o splendidă carieră artistică. De fapt, e vorba de o artistă de mâna a treia (C-list) a cărei singură prezență cât de cât notabilă a fost în serialul Suits în care a fost distribuită grație eforturilor primului soț, producătorul Trevor Engelson. Soț pe care, odată văzându-se „în rol“, l-a abandonat.
Deși aberantă, comparația cu Grace Kelly n-a întârziat, uitându-se că în momentul în care se căsătorea cu prințul Rainier al III-lea de Monaco, Kelly câștigase deja un Oscar. Luați la întâmplare numele unor actrițe de vârsta lui Markle (39 de ani), ba și mai tinere, și veți vedea despre ce diferență imensă de valoare e vorba: Scarlet Johannson (37 de ani), Keira Knightley (36 de ani), Lily James (32 de ani), Natalie Portman (39 de ani) etc.
Minciuna că nu ar fi știut nimic despre casa regală până l-a întâlnit pe Harry a fost demantelată de prietene apropiate – Markle a fost mereu fascinată de aura aristocrației britanice și visa la un mariaj care să o propulseze în lumea respectivă. L-a făcut. După care a început să-și impună condițiile și în situații în care fițele ei au intrat în coliziune cu inflexibilele rigori ale casei regale.
Când Harry a strigat What Meghan wants, Meghan gets!, a fost primul semnal că Markle are un modus operandi foarte radical – My way or the highway! Ruptura era previzibilă. Și a fost bine calculată. Odată obținută notorietatea la care nu putuse să ajungă ca modestă actriță, „ducesa“ are toate cărțile în mână – poate trăi cum dorește având și toate avantajele, mai ales cele financiare, oferite de industria divertismentului dispusă să plătească sume enorme pentru orice proiect destinat milioanelor de gură-cască.
„Crema“ divertismentului a dat buluc și la nunta regală, și la spectacolul acuzațiilor aduse casei regale de cei doi disidenți regali – ipocrizia lumii divertismentului care se omoară să fie văzută la Windsor sau Buckingham Palace, pentru ca apoi să participe la terfelirea lor.
Soții Clooney o întâlniseră pe Markle o singură dată, dar au fost invitați la nuntă. Oprah Winfrey nu fusese în cine știe ce relații cu Markle, căci trăiseră în ligi foarte diferite, dar a fost prima pe lista invitaților la nuntă, tocmai pentru că aducea acolo aura unei caste în care Markle nu avusese acces până atunci.
Până la Megxit, „ducesa“ era soția soțului ei. După Megxit, Harry a devenit soțul soției sale. Contractele, joburile, aparițiile publice vor continua să curgă. Din ce în ce mai puțin pentru că e vorba de un prinț și din ce în ce mai mult pentru că „ducesa“ a știut că în fața manipulării cu ajutorul divertismentului totul e posibil.
Rolul de victimă, în care s-a autodistribuit „ducesa“, este tot de C-list. Harry, om cu o copilărie traumatizată de moartea mamei, pare a fi moștenit instabilitatea psihică a prințesei Diana și priceperea la femei a prințului Charles.
Markle a bănuit iar Harry a știut câte restricții presupune viața într-o familie regală precum cea britanică, viață care vine nu doar cu privilegii, ci și cu obligații și reguli. Puteau alege de la început, fie privilegiile, fie independența. Numai că „ducesa“ a avut un plan foarte exact și s-a dovedit că, da, What Meghan wants, Meghan gets.