Nu înțeleg, în ruptul capului, toată tevatura legată de restricțiile la care ne obligă pandemia. Nu îndrăznesc nici măcar să-mi închipui ce se petrece pe rețelele zise de socializare. Îmi sunt de ajuns televiziunile. Fără excepție, răspunzătoare de tevatură. Mi-au inspirat aceste rânduri părintele Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, așadar, preot ortodox, și părintele Francisc, preot catolic, din ziua Sfintelor Paște. Ambii s-au remarcat printr-un desăvârșit bun-simț, oferind puncte de vedere absolut firești. Cu atât mai demne de remarcat, cu cât destui preoți nu sunt de aceeași părere. În Noaptea Învierii, un preot bucureștean le-a spus enoriașilor că împărtășania e un leac mai eficient decât vaccinul. Patriarhia a reacționat prompt. Refuzul restricțiilor pare a fi la modă în cele mai diverse medii, nu în ultimul rând în Biserică. Un veritabil dăunător este veșnicul și fascinantul ÎPS Teodosie, care continuă să nu respecte nicio regulă, mai mult, să-și îndemne credincioșii să procedeze la fel. Din caleașca în care s-a preumblat țanțoș prin mulțime cu ocazia unui pelerinaj s-a transportat în Noaptea Învierii într-o barcă aducând Lumina Sfântă de pe întinderile de apă. (Cel puțin așa ne înștiințase Arhiepiscopia Tomisului: de văzut, n-am văzut nici barca, nici pe ilustrul barcagiu, fie că s-a renunțat la idee, fie că televiziunile au avut un moment de grație și n-au transmis scena.)
E normal ca restricțiile, oricât de necesare ar fi, să nu aibă cum să fie primite cu entuziasm de cei mai mulți dintre noi. Dar nu asta e problema, ci tevatura pe tema respectivă din mass-media. Nu țânțarul real, ci armăsarul creat de televiziuni. La ce bun să transmiți reportaj după reportaj de la manifestațiile de stradă organizate de indivizi iresponsabili sau să aduci zilnic pe post câțiva antivacciniști țicniți și să-i lași să debiteze inepții? Fie ei artiști cunoscuți, la un loc cu modistele care-i îmbracă! Doar din respect democratic față de diversitatea opiniilor? Pe lumea asta există și o mare cantitate de deșeuri ale inteligenței, mai pe scurt, prostii, care nu pot fi combătute, ci, cel mult, ignorate, și cărora nu li se cuvine niciun pic de respect. Când mor zilnic, din cauza Covid-19, în jur de o sută de oameni în România (și mă refer la ultimele săptămâni, în care pandemia pare să fi devenit mai puțin nocivă tocmai din cauza restricțiilor, nu la vârful din martie sau la cel din toamna trecută, și totodată a vaccinării), cum să le permiți protestatarilor să ceară ridicarea tuturor interdicțiilor? Și în numele cui? Al libertății! O-la-la! În numele libertății de a muri, poate, în niciun caz de a trăi. Când vezi ce fac cu libertatea zecile de mii de credincioși, care îl urmează pe ÎPS Teodosie mai degrabă decât pe Patriarh în încălcarea regulilor impuse de autorități sau când zeci de mii de tineri, sărăciți de pandemie, cum ni se tot spune la televiziune, se bulucesc la mare și la munte, fără a purta mască sau a păstra distanța cuvenită, petrecând la terase (vai de capul Horeca!) sau călărind boliduri de sute de mii de euro, și mai ales când vezi politica televiziunilor de a le cânta tuturor acestora în strună (ratingul, bată-l vina!), nu-ți rămâne decât să te consolezi cu principiile tale desuete, să stai cuminte în casă și să citești o carte sau să asculți muzică bună.
Ca un fel de post-scriptum, să spun și că unele restricții trebuiau mai bine gândite. Dacă permiți aglomerările la mare și la munte, de ce ții închise teatrele și cinematografele? Cea mai simplă comparație ne arată unde e mai mare riscul de contaminare. O problemă e și cu restaurantele: cele mai multe au respectat regulile și când au fost închise la interior și când, scurt timp, au redeschis: câteva cluburi de fițe au încălcat, repetat, restricțiile, dar CES s-a opus să li se ridice temporar autorizația de funcționare, preferând amenzi derizorii. De ce? Motivul invocat m-a convins că sunt lucruri necurate la mijloc. Bisericii i s-a făcut tot timpul un regim special. N-aș fi avut nimic de obiectat, dacă s-ar fi mers pe mâna Patriarhiei, nu pe mâna lui ÎPS Teodosie sau a altor fanatici bărboși pe care-i văd zilnic pe micul ecran, cum se zicea când era cu adevărat mic, cărora li se umple gura de bale când vorbesc de minunatul popor român și ortodox, ca și cum ar fi unic. A fi român și ortodox nu e o calitate, ci un dat istoric și cultural. Religia nu ține de ADN-ul popoarelor. Credința creștină, în substanța ei intimă, e individuală. Colective sunt formele pe care le ia credința fiecăruia, obiceiurile, cutumele, ritualurile bisericești. Nici ele în veșnică statornicie, deși conservatoare prin excelență. Oamenii cred sau nu cred în funcție de numeroși factori. Credința exclude rațiunea doar în sensul că nu are nevoie de demonstrații științifice. În fond, credința este un mister al ființei umane. Rațiunea se poate dispensa în destule cazuri de credință, deși mari oameni de știință l-au descoperit pe Dumnezeu la capătul unor uriașe eforturi de a cunoaște marele și micul univers. Decât să le opun, aș prefera să înțeleg ce poate aduce fiecare dintre ele celeilalte. Nu cred că atingerea Sfintelor Moaște vindecă bolile trupului, dar, dacă pelerinajul îmi aduce împăcare sufletească, n-am niciun motiv să-l resping. Nu tot așa stau lucrurile cu împărtășania, oricât de importantă ar fi pentru creștini, nu din cine știe ce motive subtile, ci din cauza riscului mult mai mare de a-ți expune trupul bolii decât în cazul atingerii Sfintelor Moaște sau al sărutării icoanelor. E în definitiv o chestiune de igienă. Credința nu trebuie să refuze astfel de lucruri practice bazate pe rațiune, tot așa cum rațiunea n-ar trebui să disprețuiască obiceiurile sau ritualurile bazate pe credință.