Sub acest titlu puțin cam pretențios (dar n-am găsit altul mai potrivit), reiau, dintr-un unghi diferit, reproșul amical pe care i l-am făcut lui Milan Kundera în Editorialul de săptămâna trecută. Voi proceda pe ocolite, ca să viu la subiectul propriu-zis cu toate argumentele pe masă.
Dintotdeauna, estetica, poetica și, în general, teoria literaturii s-au lovit de dificultatea de a defini și, ca urmare, de a identifica în operele de artă, literare sau muzicale, valoarea estetică sau artistică. De cele mai multe ori s-a încercat măsurarea ei. Ceea ce s-a dovedit cu neputință. Până și cei care și-au dat seama de imposibilitatea de a o cuantifica au continuat să spere. Structuralismul și semiotica, bunăoară, și-au făcut un scop din asta. Așa că au dus mai departe căutarea, pe o cale mult mai sofisticată, dar care s-a dovedit, ca și precedentele, o fundătură. Au recurs la lingvistică, fiind vorba de literatură, decupând textul în componente din ce în ce mai mici, cărora le-au dat și nume. Rezultatul a fost că au pierdut pe drum nu numai contactul cu valoarea estetică, dar chiar și cu esența literară a operei, cu chimia ei secretă. Un caz de școală este micul studiu intitulat T/Z, consacrat de un teoretician de talia lui Roland Barthes nuvelei Sarrazine a lui Balzac. Un eșec în toată regula. Structuralismul a modificat înțelegerea limbii, dar nu și pe a literaturii. Vladimir Streinu îi prevenise. În studiul despre Arghezi, din 1938, el scria (reformulez): acum când toate piesele poeziei se află în fața mea și când am descoperit rostul fiecăreia, până la ultima, rămâne un duh care mă umilește.
Motivul eșecului unor astfel de încercări este unul foarte simplu și constă într-o confuzie de planuri: valoarea estetică nu se află pe același plan cu celelalte însușiri, particularități, calități ale operei, binecunoscute încă din Antichitate, când Aristotel le-a identificat și le-a clasificat prima dată. Valoarea estetică ea nu este o componentă printre altele, măsurabilă, a operei, nu are așa zicând o greutate specifică de care să dea socoteală cântarul criticii. Toate elementele fizice ale operei cunosc unități proprii de măsură. Nu și valoarea estetică: ea transcende fizicul și-i pune în dificultate pe teoreticieni tocmai pentru că se situează într-un alt plan decât acela material al operei. Valoarea este spiritul imaterial al operei de artă. Acela de care vorbea Streinu. Nu-l putem, nu cântări, dar nici măcar atinge pe calea celor cinci simțuri cu care ne-a dăruit natura. Avem absolută trebuință de un al șaselea, simțul critic, mult mai rar și mai prețios, un simț pe sfert natural și pe trei sferturi cultural, înnăscut, ca și celelalte, dar și făcut, cum se spune, printr-o experiență dobândită prin lectură. Și asta, doar că intuim valoarea, nicidecum ca s-o măsurâm cu exactitate.
Am constatat-o de nenumărate ori: unde nu e valoare, nici literatură nu e. În anii din urmă, s-a declanșat, cum se știe, un adevărat război contra valorii în cultură, în societate, peste tot în lume. Răstălmăcită, contestată, negată, valoarea încetează să mai fie luată în considerare ca un factor decisiv fără de care civilizația materială și spirituală dispare. De câte ori să mai spun că civilizația cea mai dezvoltată din lume, aceea americană, n-are pe termen lung nicio șansă de a supraviețui dacă universitatea, ca să mă refer la factorul cel mai de seamă, își va urma politica anti-valoare, woke, cultural cancel, privilegiind mediocrația în detrimentul meritocrației. Capătul civilizației noastre milenare este reprezentat de nebunia numită political correctness pe care n-o res pingem pe cât de ferm ar trebui.
Și nu suntem nici îndeajuns de conștienți de pericolul care ne pândește. E momentul să fac legătura cu ideea apartenenței cul turii române la aceea europeană, idee pe care Milan Kundera, despre teza căruia am scris acum o săp tămână, o ignoră cu totul. Se va vedea imediat în ce constă legătura. Am remarcat existența unor sincronizări, mai multe decât au fost de obicei relevate de istoricii noștri literari, dintre noi și Europa. M-am oprit la prezent, despre care am de spus câte ceva. În Istoria critică, un întreg capitol este dedicat prezenteismului, ca sentiment subcultural, în privința căruia ne avertizase Allan Bloom încă de acum patru decenii. În esența lui, dincolo de orice considerente, fenomenul constă în excluderea valorii specifice fiecărui domeniu material și spiritual. Printre acestea, a valorii estetice și artistice. Rezultatul este destrămarea tuturor formelor de viață omenească. Mai devreme sau mai târziu, omenirea va intra în faza pe care, în romanul lui Dostoievski, Ivan Karamazov o definea prin sintagma totul e permis. Fază postreligioasă, postculturală, postsocietală. În care nu contează decât prezentul în care oamenii își caută fericirea prin orice mijloc, în afara criteriilor de ordin moral, religios, cultural. În afara, așadar, a oricărei transcendențe. Valoarea fiind transcendentă prin natură, ea va fi cea dintâi abandonată de lumea de mâine. Cu consecințele de rigoare.
Cultura română prezentă este, culmea, pe calea unei sincronizări desăvârșite (definitive?) cu tendințele din Occident și din SUA. Acum și-a găsit! În cel mai prost moment. Pe toate planurile. Nu îndrăznesc să afirm că literatura, critica, arta, cultura, în general, se află în linia întâi a frontului, când viața întreagă a omului de pe planetă stă în această cumpănă teribilă. Dar trăgând turta pe spuza profesiei mele, mă tem că le revine scriitorilor, artiștilor, obligația, de care ei au fost primii conștienți, de a împiedica deriva valorii, unica transcendență în cultură.