Ultimul editorial: „Dura lex sed lex?”

Cunoscutul dicton latin, lege severă, dar lege, trebuie pus necesarmente sub semnul întrebării astăzi în țara noastră tristă, plină de umor. Cu vorba poetului, la fel de memorabilă precum dictonul la ­tin, dar care, vai, nu poate fi pusă, ea, în chestiune. Nefiind de fel specialist în mate rie de justiție, nu caut să-mi dau cu părerea în aspecte de ordin tehnic. Dar există aspec te de ordin general care cad sub incidența bunului-simț. Și nu voi risca să ofer răs pun suri. Mă voi mărgini la întrebări. Chiar dacă unele vor părea naive specialiștilor sau nu tocmai corect exprimate, căci limba jul juridic nu-mi e familiar.

Numărul nedumeririlor mele e relativ mare. Bănuiesc că nu reprezint o excepție. Să încep cu o întrebare: avem o legislație (în primul rând penală, dar nu exclusiv) satisfăcătoare măcar în linii mari? Am făcut parte din primul Parlament ordinar, 1992-1996, după cei doi ani de Constituantă, când au fost modificate majoritatea legilor comuniste, în toate domeniile. Un parla men tar din legislatura actuală nu-și poate măcar închipui ce a însemnat un astfel de lucru. Ca să nu mai vorbesc de un cetățean obișnuit. Modificarea întregii legislații comuniste presupunea și o schimbare de mentalitate judiciară. În 1996, procurorii și magistrații români erau aceiași din ultimii ani ai regimului trecut. Am asistat în Senat la o dezbatere foarte agitată a unui proiect de lege care prevedea o vârstă și o perioadă de activitate numărând ani buni pentru a putea fi promovat în funcții la Curtea de Casație și Justiție și chiar la Curțile de Apel. Protestele parlamentarilor tineri nu i-au împiedicat pe promotorii legii, toți „foști“, să-și impună vrerea. E ușor de înțeles că multe legi noi semănau cu cele vechi. Nu mai sunt la curent, dar mă tem că au rămas până azi schimbate doar pe ici, pe colo, dar nu prin părțile esențiale. Observ și eu acum, ca și alții, că nu puține legi în vigoare ar trebui modificate pe ici, pe colo, prin părțile esențiale. Mai de fiecare dată când o eroare se produce într-un proces, se solicită modificarea legii. Oare de ce? Ca să-l salvezi pe magistrat? Sau ca să-i dai posibilitatea legală de a judeca corect? Ideea că legea nu e bună are oarecare succes de la o vreme. Întrebarea devenită obligatorie este dacă nu e cazul să umblăm la legislația actuală, dacă dorim ca magistrații să poată aplica legi corecte. Îmi dau și eu cu părerea: cred că e o măsură absolut necesară. Prea multe erori, prea multe bâlbâieli, prea lungi procesele, până după termenul de prescriere, prea multe sentințe greu de explicat, prea mulți fugari neextrădați. Nu toate pot fi puse pe in competența procurorilor sau a judecăto rilor sau pe presiunile exercitate asupra lor. Legislația însăși are cu siguranță vina ei. E prea permisivă în multe cazuri, cum ar fi drogurile, violurile, fraudele de milioa ne, crimele.

A doua problemă este aceea a aplicării ad libitum a legilor. Chiar nespecia list fiind, nu pot să nu mă mir de atâtea sen tințe evident greșite. De oameni condamnați sau achitați fără nicio probă. Și mai este ceva. Eroarea odată constatată, nu se mai întâmplă de multe ori nimic. Procesele durează cu anii și fapte grave se prescriu. Judecătorii greșiți își văd în continuare de greșeli. Până se trezește CSM, judecătoarea din procesul Pascu, care știm bine ce a făcut, rămâne în proces. E doar un exemplu din zeci. Un procuror care recunoaște că a păcălit poliția se laudă cu faptul că e alcoolic. Marea Britanie cere încă din ianuarie extrădarea fraților Tate și justiția română îi lasă sub control judi ciar și nu-i rearestează decât în martie, la insistențele englezilor. Pe unul l-am văzut zilele trecute conducând în plin București un decapotabil de lux. Parcă le fuseseră confiscate bunurile. Dacă n-ar fi televiziu nile, n-am mai ști (și nu știm) nimic despre oribilul Grodei, nici chiar cu ocazia presiu nilor disperate pe care Gabriela Firea, patroana lui, le face asupra PSD ca să fie candidată la PGMB. Ce se întâmplă cu Grodei și cu toți ceilalți indivizi, apropiați de Firea și de Pandele, amestecați în aface rile cu azile de bătrâni nu se mai știe nimic. Pentru mine, e un mister, deși urmăresc cotidian știrile. A fost judecat? Condamnat? Sau e liber ca pasărea cerului? Și mai sunt destui în această situație.

În fine, deși se vorbește de mult despre faptul că unii și alții dintre infrac ­torii dovediți, ba chiar con damnați, ar avea spate. Am scris recent o notă pe tema asta. A avea spate e o expresie pe care o datorăm regimului comunist. Mulți erau dispuși să creadă că disidenții aveau ei spate dacă se arătau atât de curajoși. Ideea s-a perpetuat după 1989, spre satisfacția masei de lași de odinioară, ca probă că disidenții nu erau de capul lor. Că cineva le asigura spatele. Securitatea, cel mai probabil. Și astăzi, în cinci cazuri din zece, se presupune că atât condamnările, cât și achitările se explică prin a avea spate. Mai ales personalită țile, afaceriști sau politicieni, care au legături în cercurile conducătoare ale statului. Sau cu clanurile mafiote. Întrebarea este în cazul acestora din urmă, fie criminali de rând, fie maneliști sau alți artiști, chipu rile, de ce nicio autoritate nu le contabili zează averea, felul în care au obținut-o și neplata impozitelor. Cutare manelist e arestat pentru înșelăciune, ocazie cu care se constată că era plătit fără contractul de rigoare, cu bani negri așadar, nefisca li zați, iar procurorii nu suflă o vorbă despre asta. Am făcut și eu politică, am condus un par tid, am fost parlamentar. E adevărat, vor bim de anii 1990, oh, tempi passati. Dar n-am priceput niciodată ce înseamnă să ai spate în afară de meritele tale profesio nale și de calitatea ta umană. Nu-mi închipuiam că aș putea folosi puterea (sic!) pe care mi-o dădea șefia unui partid sau faptul că eram senator ca să ofer spate unuia din colegii sau din apropiații mei. Ca să-i salvez din ghearele justiției, bună oară. Sau să le fac cadou un post important. Nu doar că n-am făcut niciodată așa ceva, dar nici nu mi-a dat prin cap să fac sau cum se face. Ce s-a schimbat oare în societatea noastră în anii 2000, încât asemenea anomalii să fi devenit curente în justiție? Și nu numai.