Scriitor și om politic, un fel de guru al etniei maghiare din România, Markó Béla ne oferă o poezie meditativă. E vizată căutarea unui echilibru rezonabil al unui temperament integrat în realul social, care nu întârzie însă a ceda în fața unei plaje de relativizări lirice, a unor întrebări care înainte de-a căuta un răspuns își caută propria lor formulă. Caracterul obiectiv al unor puncte de reper nu are în fapt decât misiunea de-a sublinia o subiectivitate scormonitoare, insațiabilă de aproximații, care constituie finalitatea discursului în cauză. Autorul se impune printr-o inteligență emoțională stilizată cu paciență spre a se acorda expresiv cu poezia. Un dubiu elegant devine prilejul unor prelungite tatonări, astfel încât oscilația între o soluție și alta să reprezinte sursa unor perspective imprevizibile: „ne-am împărțit prost lumea pe cuvinte/ și zi după zi interpretăm nepotrivit/ ceea ce vedem. Nu-i urât ce-i urât./ Nu-i frumos ce-i frumos. Ori de câte ori/ treci peste aceste hotare, suspini ușurat,/ dar toate acestea nu-s decât prejudecăți./ Obișnuință. Reflexe dobândite.“ (Replanificare). Incertitudinea persistă, se ramifică funcționând ca o caracteristică postură a unei naturi mentale analitice, de factură nativă: „Să ne uităm care e/ drumul cel mai sigur… Toate acestea sunt/ adevărate. Și totuși, nu. Încep să văd totul altfel./ Să manifești? Să protestezi? Să construiești?/ Să scrii? Să trăiești? În definitiv, toate acestea/ sunt lucruri asumate de fiecare prin naștere.“ (Rostul protestului). Ființa evită graba, rostindu-se cu o rezervă din care poate lua naștere o subtilitate a aparenței, ceea ce semnifică un succes al poeziei în sine: „Nu-i voie să te grăbești. Este important,/ evident, ritmul constant, să nu te oprești/ nici măcar o clipă, dar poți să ajungi/ la țintă numai dacă schimbarea e aproape/ insesizabilă. În chipul acesta se poate asuma/ și trecutul, care va dispărea până la urmă.“ (Pe drum). Pentru a urma câteva norme apoftegmatice astfel plasate încât să aibă rezonanța unui bilanț: „A trăi este egal cu a te schimba/ cu încetineală sigură de la o zi la alta./ Cu cine ai fost împreună te va recunoaște/ și după ce nu vei fi tu însuți.“ (Ibidem). Cât privește cinetica discursului, aceasta apare la un moment dat în două transferuri imagistice: scufundarea în apa vizionară („nu simt ce simt ei. Numai dacă te scufunzi/ cu tot corpul. Din exterior nu vezi ce se află în adânc“) și mirajul cinematografic: „Ca să vezi, trebuie/ să fii înăuntru. Exact la fel cum funcționează/ și sala de cinema, după ce se stinge lumina.“ (Unduire). Dacă începutul îl constituie scuza orgolioasă a unicității, finalul e unul ambiguu, asociind o senzație comună cu o raportare cristică, relativizată prin confesiunea tehnică a scriptorului: „Mijesc ochii deranjați/ de lumina de afară. Așa ar putea arăta/ Isus la înviere. Dar dacă asta poate părea/ o exagerare, să spunem doar că așa arată/ poetul care tocmai și-a încheiat poezia“ (Ibidem). Bravând, poetul acceptă și figura violent dezarticulată a prestației proprii, un soi de sarcasm al sinelui: „Poezia în vers liber e ca o curte de fabrică./ Fiare zăcând aruncate peste tot. Paleți goi./ Grinzi masive de beton. Cabluri colorate de/ grosimea brațului. Roabe ruginite. Anvelope/ uzate. Ai impresia că s-ar putea depozita totul/ în altă parte. Dar nu. Și asta-i partea frumoasă./ Aș putea vorbi și despre masa mea de scris.“ (Un pantof desperecheat). Spre a interveni specificând o posibilă pacificare: „Oricum ar fi,/ între obiectele împrăștiate există o corelație./ Nu sistemul de șosele,/ ci rigoarea potecilor/ din pădure asigură legătura cea mai ușoară/ ori mai scurtă.“ (Ibidem). Dar imediat irezoluția apare din nou desfăcând ceea ce a părut a fi în regulă, luând de la capăt un factor care e dezordinea însăși: „Stric stricăciunea. Ruinez/ ruina. Adică demolez demolarea. Iată dovada/ că tânjim după senzația țintei lovite în plin“ (Ibidem). Spre a proclama sfidător inexistența libertății în genere: „Nu există poezie în vers liber. Nici libertate./ Doar în dicționare, poate. Ca un pantof/ desperecheat în mijlocul drumului după accident.“ (Ibidem). Înălțându-se, privirea auctorială înregistrează ceea ce am putea numi criza realului. Iată o viziune a acesteia aidoma unui joc cinic cu imposibilul: „Aș vrea să mă întorc acolo unde/ n-am fost niciodată. (…) Numai că nu sunt sigur/ unde. Și când. În definitiv, acesta-i scopul./ Să desparți unduirea de firul de iarbă./ Raiul de Dumnezeu.“ (Déjà-vu). Pentru a confrunta două concepte spre a obține rețeta unui așa-zicând prezent trecut care devorează amintirea: „E posibil ca infidelitatea să fie infidelitate?/ Nu în sensul că părăsești persoana iubită/ și-ntorci spatele trecutului (…) Însă/ vei fi fidel numai dacă ești capabil să devii/ infidel față de cel ce ai fost. De cine ai fost. Știu, nu-i ușor de înțeles“ (Ce-i fidelitatea?). Prezentul poate fi absolutizat grație unor amintiri vechi precum cea având ca obiect un infirm care, în „serile de sfârșit de vară“, cânta la acordeon: „Anii cincizeci. (…) Ne-am adunat toți în fața casei vecine. Nu exista trecut./ Nu exista nici viitor. Doar eternul prezent./ Ca un acordeon“ (Cel care ne-a creat). Nu mai puțin o concluzie extatică: „Acum deja știu/ că nu există moarte, ci doar un acordeon/ șters cu grijă de praf și închis cu cataramă“ (Ibidem). Totodată imprevizibila asemănare patetică a revoluției cu erosul: „Revoluția seamănă mai ales cu iubirea“ (Definirea revoluției). Explicația e pitorească prin imaginea sa de echivoc anume trenat: „Spun doar, pur și simplu, că din când/ în când suntem cu toții revoluționari, căci/ ne abandonăm pe noi înșine și ne contopim/ în ceva diferit, dar prin asta nu trebuie/ să înțelegem nicidecum că ar fi un abandon/ total“ (Ibidem). Situat între peretele disciplinei sapiențiale și o fereastră larg deschisă către priveliștile emoționale ale lumii, Markó Béla e un poet admirabil personalizat. Se cuvin mulțumiri și traducătorului său devotat, la rându-i un remarcabil scriitor, Kocsis Francisko.