Gabriela Gheorghișor este, de mai bine de un deceniu și jumătate, unul dintre cei mai buni și mai constanți critici de întâmpinare ai literaturii noastre. Din fotoliul ei de orchestră de la revista „Ramuri“, dar cu prezențe și în alte publicații importante (în primul rând, în „România literară“), colega mea a alcătuit cu migală propria ei „hartă“ a literaturii contemporane, dintre care o parte se regăsește deja în cărțile pe care le-a publicat. Debutând în 2011 cu monografia Mircea Horia Simionescu. Dezvrăjirea și fetișizarea literaturii, furnizând în 2015 încă o cercetare importantă asupra unui scriitor contemporan – Cristian Popescu. Arlechinada tragică –, Gabriela Gheorghișor s-a impus ca una dintre vocile cele mai pregnante ale criticii noastre feminine. Prezența ei în dezbateri sau jurii poartă amprenta unei personalități limpezi, bine conturate, fermă fără a fi rigidă și, mai ales, având calitatea rară de a privi literatura noastră de azi în rama mai largă a istoriei literare și a literaturii universale.
Iată însă că de vreo doi ani încoace, Gabriela Gheorghișor a început să publice în reviste grupaje de poeme, iar la finalul anului trecut ne-a oferit surpriza unui volum de poezii, reprezentând un debut târziu într-un gen abordat până acum numai cu instrumentele criticului. Intitulată Văduva plătește dublu, culegerea conține un dublu risc pe care autoarea și-l asumă fără rest: pe de-o parte, criticul coboară el însuși în arenă și se expune judecății celorlalți (iar Gabriela Gheorghișor nu este un critic culant și prevenitor, de tip Perpessicius, ca să se aștepte la o primire de același fel), iar pe de alta, volumul trebuie să ne spună dacă avem de-a face cu un critic care e și poet, sau numai cu o poezie de critic.
Pentru început, aș spune că e evident că poezia din Văduva plătește dublu e scrisă de cineva care știe să scrie. Și e bine că e așa: cea mai mare parte din poezia mai nouă este proastă nu pentru că autorii n-ar avea talent, ci din cauză că nu știu să scrie. Gabriela Gheorghișor știe: este, chiar la debut, o poetă matură și pe deplin formată, stăpână pe instrumentarul ei și aptă să își transforme biografia – reală sau imaginară – în mitologie lirică. Poezia este, pentru ea, nici mai mult, nici mai puțin decât un act de transfer miraculos între lumi: „Am o fotografie lângă o fotografie/ cu Marlon Brando care privește prin lunetă./ Pare că mă privește pe mine/ și, oricât ar părea de ciudat,/ lumile noastre comunică prin intermediul lunetei.// Doamne, dacă tu mă privești de sus/ și eu te privesc de jos,/ privirile noastre se vor întâlni/ într-un punct de lumină.“
Observația privind știința de a scrie redimensionează raporturile dintre elementul biografic și text, în culegerea de față. Mai simplu spus, în pofida ponderii pe care o au discursul la persoana I și referințele la elemente din viața personală, poezia Gabrielei Gheorghișor nu e autobiografică și, în consecință, nici ocazională: cine citește Văduva plătește dublu și nu vede arhitectura din spatele poemelor, ratează una din dimensiunile fundamentale ale acestui volum. Care este alcătuit asemenea unui concert simfonic, în trei cicluri, în care primul capitol (lungul poem Destrămare) încifrează „semnele“ întregii culegeri, cel de-al doilea (intitulat Cutia neagră) este tumultuos și etalează virtuozitatea cu care poeta „țese“ poeme pe baza „nodurilor“ propriei biografii, iar cel de-al treilea, Bătălia, netezește „valurile“, așternând liniștea sensurilor, după furtuna lirică. Totul, controlat cu stăpânirea de sine a unei autoare care nu lasă nimic, nicio notă, niciun semiton, la voia întâmplării.
Nu vreau să insist prea mult asupra virtuozității și a lucidității construcției, tocmai pentru faptul că Gabriela Gheorghișor este, fundamental, o poetă de forță și de inspirație, cu un timbru distinct și lesne identificabil. Raportul cu propria ei biografie nu e galant și auto-indulgent, nici fabulatoriu. Dimpotrivă, este crud și dramatic, asumat cu o intensitate care trece și în vers, străbătând straturi de reflecție și de referințe livrești: „Da, Doamne, nu te uita chiorâș,/ îmi prăjesc două ouă,/ beau un pahar cu apă,/ o cafea după-masă,/ e treaba ta dacă vrei/ tort și șampanie.// În cartea lui Varujan,/ un tânăr încearcă sinuciderea/ fix de ziua lui, la treizeci și trei de ani./ Și nu ne duce pe noi în ispită…/ N-am înțeles de ce./ Cu ispita parcă se îndeletnicea/ altul.// Dar nu te îngrijora,/ sunt emotionally unresponsive/ și am murit deja/ de câteva ori./ Moartea e doar o altă formă/ de viață – sunt convinsă –/ și sunt prea obosită/ să mor.“ Alteori, dramatismul se topește într-o gingășie genuină, necosmetizată, ca în acest frumos Poem pentru tata: „Te-am căutat mai târziu în amintirile celorlalți,/ însă tot nu puteam să conturez în gând/ chipul tău adevărat,/ chipul tău de lumină.// Mă uit uneori în oglindă/ și văd lângă capul meu de femeie/ cu frunte înaltă, bărbătească,/ ascunsă de părul tăiat,/ chipul tău care pâlpâie/ ca o fotografie în mișcare/ și o explozie de lumină/ umple oglinda.“
Dramatismul versului Gabrielei Gheorghișor nu înseamnă teatralitate. Îmi place această absență a pozei, căreia îi corespunde simplitatea limbajului în care poeta își transpune episoadele acestei complexe revizitări a memoriei ei afective. Simplitate, subliniez, nu simplism. Poemele au astfel autenticitate, dar nu sunt fruste, ci au savoarea unor jocuri, grave în fond și purtând semnificații mai înalte, de-a amintirea: „Când eram mică, m-am așezat pe cartea de socialism/ și am ascuns-o sub poalele rochiei,/ mama m-a întrebat unde e,/ am tăcut mâlc.// Mama învăța pentru gradul al doilea în învățământ,/ iar eu mă luptam cu socialismul științific/ pentru atenția mamei.// Tăceam neînduplecată,/ ca un mic înțelept/ pe o grămadă de gunoi tipărit.“ Gestul de a ridica poemul pe un plan semantic abstract, deasupra sugestiei de atmosferă și a emoției călduțe suscitate de rememorare, desparte net poezia Gabrielei Gheorghișor de așa-zisul „minimalism“ actual.
Îmi place și senzația persistentă de sfârșit de lume, în care luciditatea poetei îmbracă, necomplezent și autoironic, textele în care sondează – prin intermediul unor crude introspecții – condiția umană (în special feminină): „Eu n-am fost în stare să mă mărit,/ nici Orfeu n-a coborât în infern,/ scriu doar o poveste măruntă/ dintr-o lume târzie, de asfințit de zei.// Dragostea nu mai e o aură/ pe care s-o fărâmițezi la masa de seară/ ca pe o cuminecătură./ Este doar un spectru întunecat/ încolăcit în jurul cărnii./ Un fuior de fum/ în care îmi îmbrac ecorșeul/ după ce toate pieile au fost sfâșiate.“ Autoironia casantă distinge, de altfel, versul poetei de alte discursuri lirice actuale, în care elementul autobiografic joacă un rol de amorsă: „Scriu să-mi negociez pacea/ cu mine, cu ceilalți, cu Dumnezeu.// O armată de soldăței umblă prin celulele mele/ și distruge un țesut fluture./ Sunt un general care a pierdut controlul/ asupra propriului corp de luptă./ Apărătorii au luat-o razna,/ ca niște mercenari îndopați cu halucinogene/ care nu mai recunosc inamicul.// Flutur o eșarfă albă în fața lor,/ dar pânza îngheață ca o rufă-n ger./ Flutur o coală albă de hârtie.“
Avem, așadar, în Văduva plătește dublu o poezie feminină, dar – după cum declară alb însăși Gabriela Gheorghișor – nu feministă. Un debut puternic, care anunță un talent poetic incontestabil, ce a izbucnit cu o putere sporită de îndelunga ascundere în spatele discursului critic practicat de autoare. În cadrul acestei modalități de ego-lirică, tot mai răspândită (și cu bune rezultate) în poezia noastră actuală, ea aduce notele aparte ale dramatismului și lipsei de complezență cu care își contemplă existența, împletind biograficul și imaginarul într-o mitologie poetică originală. O mitologie scrisă cu mână sigură, fără note false, de către o poetă a cărei luciditate existențială este dublată de luciditatea artistică.
Dacă n-aș fi sigur că vocația critică a Gabrielei Gheorghișor este la fel de puternică, aproape că m-aș teme, pentru tot mai șubreda breaslă a criticilor, de acest debut în poezie.