fără paranoia
in memoriam Mariana Marin
in memoriam Mariana Marin
cum știm, unii au turnat
alții nu.
după 35 ani de libertate câștigată ca la
nimeni în partea asta de lume,
cu sânge,
parcă dinadins mi se dau zilnic motive strigătoare la cer
să regret tot mai mult
că nu fac parte dintre privilegiații dintâi –
poate așa, cine știe
aș fi avut până la urmă o bătrânețe liniștită,
poate așa
mama copiilor mei ar fi ajuns să-și vadă astăzi nepoții
colindând în vacanțe prin Europa,
iar eu, chiar
dacă am scris versuri liber și sub teroare
și nimeni nu-mi poate lua asta,
n-aș mai întâlni când mi-e lumea mai dragă
ochii aceia ai nimănui ieșiți din găvanele pământului
privindu-mă pieziș cu o ură nedisimulată, de moarte.
– Lumină a toate, noi cu simplitate
dacă vom străbate și această parte
a puterii întunericului din lada istoricului
cumplit de grea,
mai schițând la capăt un surâs în treacăt,
Te vom vedea? – Sigur, da!
în orice parte a lumii
în orice parte a lumii de ce atâția fluturi morți pe gardul
meu,
în curtea mea
de ce atâtea păsări moarte,
de ce atâtea păhăruțe sparte la masa unde nimeni nu
va bea?
întrebări ale unui om fără gard curte masă și casă –
angarale înstrăinate ca de prisos
nu din jaf sau declin,
pentru viața în voia lui Dumnezeu infinit mai frumoasă
cum Maria era infinit mai frumoasă și naltă
benchetuind la picioarele lui Hristos –
apud Sf. Augustin.
întrebări de fapt ale unui om dintr-un singur mister
care se descrie pe scurt așa: piatră de cale ferată
în mii de pietricele spartă,
piatră pe lume cea mai posacă,
la ce bun în această gară pustie caracterul de fier
al șuieratului unui tren
în care ne urcarăm și nu pleacă,
ci face niște manevre caraghioase cu noi
un kilometru de șină în față, doi kilometri ’napoi?
viitorul era asigurat
acum la bătrânețe –
acesta e numele pe care i-l dau alții, după Borges –
e tot mai clar,
iar claritatea asta până la deplina ei înțelegere
mă bântuie ca luciul apei heleșteului în care
copil am privit zilnic cerul,
în primul deceniu de viață, foarte important, se știe
în devenirea individului uman,
noi alde prâslea eram puși să ne luăm de mână în cerc
și rotindu-ne să cântăm vine vine primăvara
înflorește toată țara cântam
și pușcăriile gemeau să crape
până s-au golit brusc – eram pe-a patra –, semn
neînțeles
dar acceptat pe șest până la urmă:
țara toată în care asuda poporul muncitor se făcuse
o, de maximă siguranță, pușcărie.
noi copiii n-aveam treabă cântam
pușcăriașii în devenire n-aveau treabă cântau
temnicerii noștri de mâine cântau și ei –
viitorul era asigurat.
mai eficient decât urletul e să nu urli să cânți
mai eficient decât urletul este să urli dar să nu scrii că
urli
și și mai eficient decât urletul este să nu urli dar să scrii
că urli prin cei iubiți ai tăi care au umplut cu persoana
lor
ștearsă din istorie cerul de sfinți.
și-acum când,
după atâția ani viitorul de-atunci se dovedește a fi
prin voia Domnului praf și pulbere
iar țara se revarsă în valuri succesive peste tot
pământul liber,
în toată harababura, dacă vreunul dintre pușcăriașii
copilăriei, săracu’ înrăit în devenire
ar apărea în mijlocul camerei mele cântând dintr-o
armonică roșie ferfenițită, chiuind din toți bojocii
de să cadă și icoanele de pe pereți,
aș avea cu ce să-i astup convins gura?
rakid. poem pascal
nu ieșisem la câmp să culeg albăstrele
și nu căzusem de pe cal, că n-aveam cal
dar până la MȚR a treia zi de Paști am ajuns cu ai mei
primul an după septuagenarul douămiidouăș’trei.
zi cu averse de ploaie în genul celor scurtisime,
de mai pe la amiază –
peste câteva săptâmâni o să regretăm din arșiță
că nu ne surprinse norul pe stradă
arătându-se din senin cum burează.
o bisericuță hunedoreană muzeal relocată
zgribulită sub aversă ca intrată la apă să-i plângi
de milă de pustiită ce era
la câțiva pași în grădina din fața mea,
și vântul, banalul vânt –
nu adiere de glas subțire foarte aproape de pământ.
în atâta iarbă de jur-împrejur sclipitoare,
picurii vor fi lunecând dar fiecare pe firul lui se ținea
tare –
un fel al lor de-a benchetui cât nu e soare.
bun, și după ce bem și mâncăm, și mai ne-nfrigurăm
puțin de la natura schimbătoare,
în fond ferice
până-n ultimul strop de pe ram,
vine nota de plată, și-ntreb, îl întreb într-o doară
pe tinerelul ospătar cum te cheamă, și zice:
Mohamed… Islam…
nu mi se păru destul de verosimil să cad pe spate
așa că, la încă o bere luată din pur și simplu curiozitate
dau să avansez în discuție: dar bine, frate
nume mai de alint la tine acasă, în afară de astea două,
ca să te strig omenește, nu ai?
ba da, îmi răspunde râzând cu o dantură în care
albul perfect făcea clăbuce:
Rakid,
apoi, să înghețe Paștele-n mine ’n ziua totuși caldă de mai,
la rugăminte traduce:
„…militar… luptător… soldat…, așa ceva…“ –
ci lăsându-mă cu gura căscată ia blidele goale și se
duce.
Muzeul Țăranului Român. Restaurant „Ca la mama
acasă“.
a treia zi de Paști 2024
Mohamed
Rakid
Islam
ne servi cu bucate la masă.
câteva colege de-ale lui, ospătărițe de-o frăgezime
fără clienți, dintr-un colț
se uitau.
pe câmp, albăstrelele neculese ce să facă și ele,
săracele,
se albăstreau.
iar eu, nu căzusem de pe cal că n-aveam cal.
ideea
mă rog tot timpul dar nu mă rog destul,
că timpul meu s-a rărit,
cercurile deasupra apei se-ndepărtează tot mai
pe fugă de la punctul lovit.
doar starea de pe urmă contează, e dovedit.
am dus la greu sus pe munte acest lac peste hău
până s-a liniștit.
unii vor spune nu lac, ci marea
pe care au plecat toți, până la ultimul
în timpul rugăciunii tale – și n-au mai venit.
dincolo de toate, domnul meu Sosifrate,
ideea, zis așa omenește,
e să ne transmutăm de la sine mereu
lăsând în urma noastră niște lacuri secate
în care își odihnește lipsa de păcate Dumnezeu.