Din cartea lui Réné Guenon Domnia cantității și semnele timpului am reținut două concepte care fac cât o întreagă filosofie a istoriei. Care sunt acestea? Solidificarea și disoluția. Ieșind din comunism, am înțeles ce a însemnat solidificarea sau cu alt cuvânt, compactarea. Regimurile totalitare, pentru a ține societatea sub control, nu au alt mijloc la îndemână decât o compresie până la asfixie a tuturor componentelor care formează de fapt societatea. Nu întâmplător una din formulele de bază ale propagandei comuniste era aceasta: „unitatea de monolit a partidului în jurul secretarului său general.“ Astfel voia să se exprime ideea că nimic nu mișcă în țară care nu ajunge la cunoștința șefului mare. Cu alte cuvinte, Ceaușescu știe tot, e atotcunoscător și de aceea nici nu are rost să schițăm vreun act de rebeliune. Istoria a demonstrat că lucrurile nu au stat deloc așa. În acest fel am făcut trecerea de la solidificare la disoluție. Epoca ce a urmat nu poate fi altfel descrisă. Tranziția noastră a fost o veritabilă disoluție. Așa ne-am zbătut decenii la rând. Și unde am ajuns? Asta-i întrebarea. Dar unde a ajuns lumea? Problema e că nu am ajuns nicăieri sau, în pofida unui anumit progres, România continuă să fie torturată de cleștii confuziei și ai nesiguranței. Poate de aceea am și intitulat rândurile acestea De la nepăsare la disperare. Fiindcă, într-adevăr, a avut loc o tranziție, dar numai în acest fel. Astfel se poate explica apariția și dezvoltarea unui partid ca AUR.
Mi-aduc aminte că prin 2018 am fost prezent într-o seară la o discuție în timpul căreia s-a pus chestiunea înființării unui nou partid. Majoritatea celor care erau atunci la masă, au ridicat din umeri exprimându-și astfel lipsa de adeziune la un proiect care din start părea falimentar. Ce partid, frățioare, să mai pui azi pe picioare când vezi că viața noastră politică e la pământ și aproape nimeni nu mai arată vreun interes față de ceea ce înseamnă partid politic? PNȚcd a dispărut, dovadă a eșecului său total, celelalte partide sunt roase de corupție, deasupra tuturor tronează PSD care-și dovedește invincibilitatea. Și în general, oamenii nu mai au pic de încredere în Parlament și parlamentari. Atunci? Persoana care a lansat atunci ideea, evident că nu-i dau numele, deși e foarte bine cunoscută, a zâmbit cu subînțeles ironizând scepticismul nostru cronic. În așa fel a luat ființă AUR. Nimeni nu bănuia ce carieră îl așteaptă. Dar dincolo de mirare este nevoia noastră de-a analiza un fenomen ale cărui consecințe sunt imprevizibile. Meritul „auriștilor“, indiferent de doctrina pe care o susțin, e acela de-a ne fi arătat că pot crede în ceva și merge până la capăt. Ei au recuperat o categorie a populației pe care o caracteriza în proporție de peste 90 la sută nepăsarea. Adică indivizii nu știau bine pe ce lume sunt, cine conduce țara, ce e NATO și ce e UE, trăiau într-o dulce nepăsare față de ce înseamnă politică și geopolitică. Atât timp cât erau plătiți mulțumitor la locul de muncă, nu-și băteau capul cu altceva. Pentru ca deodată să constate că așa-zisa lor tihnă începe să fie tulburată. Nu mai câștigă atât cât le-ar trebui, sunt tot mai strâmtorați, România nu mai e Dacia Felix, ci un loc din care, dacă vrei să trăiești bine, trebuie s-o ștergi. În acest fel nepăsarea lor a alunecat spre altceva. Spre ce? Spre disperare… Ironia amară e aceea că trecerea aceasta a avut loc foarte repede. De fapt, a avut loc în perioada în care AUR se constituia și avea musai nevoie de cât mai mulți susținători. Pe care i-a găsit la fel de repede. I-a pescuit din rândul nepăsătorilor care au devenit disperați. Toți care acum votează AUR au crescut precum aluatul dintr-o asemenea stare sufletească. În cuptorul frustrărilor care generează ură s-au plămădit ei. Asistăm la un fenomen invers celui amintit la început. Din solidificare am trecut spre disoluție. Acum, în miezul celei mai mari confuzii pe care am trăit-o vreodată, observăm că putem face drumul în răspăr. Adică venind dinspre disoluție să încercăm o coagulare care tot spre solidificare ar conduce. Partidele suveraniste sau cum se cheamă ele spre așa ceva tind. Ele intuiesc în mod corect vertijul produs de disoluție și atunci tânjesc spre o anumită compactare care ar aduce lucrurile sub control. În principiu, proiectul lor nu e rău, numai că ignoră un fapt esențial: acela că votanții pe care se sprijină nu mai sunt niște oameni normali, cu scaun la cap, ci niște disperați care, culmea, cred în miracole. Ne amintim de filmul lui Felini „Nopțile Cabiriei“. Acolo asistăm la o procesiune la care participă zeci de infirmi care cer vindecarea miraculoasă. Și România acum e locuită de milioane de ologi care imploră un partid pentru a le reda mersul sănătos. Chestiunea, evident, capătă o coloratură religioasă pe care o respectăm, dar ne și înduioșează. Iată unde am ajuns. Locul judecății raționale e luat de un hocus pocus. AUR va pocni din degete și astfel vor țâșni izvoarele belșugului… Și va răsări soarele dreptății… Ce bine ar fi să luăm în serios această viziune!