Eram într-o zi de vară, acum mulți ani, în Piața San Marco din Veneția. (Sună puțin arogant, știu, dar mi se poate ierta micul și, cred, nevinovatul păcat: aveam nevoie de această primă frază pentru a povesti cele ce urmează.) Trăgeam cu urechea la un ghid care explica unui grup de turiști francezi ceva despre democrația venețiană. Și turiștii francezi rîdeau din cînd în cînd. Nu în hohote, ci așa cum numai francezii pot rîde de ceilalți, cu o mică infatuare. Probabil pentru a-i opri din rîs, ghidul repeta într-una: „Je vous le jure, c’est vrai, vraiment vrai“. Adică: e adevărat, foarte adevărat, vă jur!
Această amintire ar fi murit în magaziile uitării dacă n-aș fi auzit, recent, la radio, un politolog francez vorbind despre democrația venețiană. Era ceva complicat, din care nu am înțeles mare lucru. E vorba de democrația aia de care rîdeau turiștii în Piața San Marco.
M-am pus pe căutat și ceea ce am găsit nu m-a făcut să rîd, ci să iau o foaie de hîrtie și să desenez ca să înțeleg mai bine. Dacă aveți așa ceva la îndemînă, poate că le veți folosi.
Este vorba despre alegerea Dogelui, adică a „președintelui“ Veneției, această țară mică dotată cu o flotă mare și puternică. Micul stat maritim a fost fondat (în formula condusă de un Doge, „Prințul Serenisim“) în anul 697 și a încetat la 12 mai 1797. A durat, așadar, peste un mileniu. Dogele era ales pe viață, așa că alegerile nu aveau mandate limitate în timp. „Dogele a murit, trăiască alegerea Dogelui!“
Prima fază a acestor alegeri: intrarea în scenă a membrilor Marelui Consiliu (Maggior Consiglio), cel mai important organ colectiv de conducere. Membrii acestuia erau nobili, iar locul în consiliu era moștenit. Cam singurul caz în care ereditatea conta, veți vedea. În sala în care se ținea tot procesul erau admiși doar consilierii care aveau peste 30 de ani. Un băiat de zece ani (cam asta era regula) înmîna fiecăruia cîte o bilă extrasă dintr-o urnă. În total erau treizeci de bile de aur, restul de aramă. Cînd cineva primea bila de aur, i se striga numele și toți membrii familiei sale erau rugați să iasă din sală ca să nu existe nicio legătură de rudenie între membrii desemnați. Deci, tu tragi o bilă de aur și mai ai doi unchi și un văr membri în Marele Consiliu, așteptîndu-și rîndul la bilă. Ghinion (vorba cuiva), sînt invitați să părăsească încăperea, fără nicio șansă de a fi, mai tîrziu, aleși.
Cei treizeci participă la o nouă tragere la sorți, de data asta numărul bilelor cîștigătoare fiind reduse la nouă.
Cei nouă propun nume noi, din care se vor alege patruzeci. Pentru a merge mai departe, candidații trebuie să obțină șapte din cele nouă voturi. Cei patruzeci care au obținut voturile necesare, se trag din nou la sorți, urmînd să rămînă în joc doar doisprezece. Ei, cei rămași, vor alege douăzeci și cinci de nume. Se trage din nou la sorți, și din cei 25 rămîn doar nouă.
Nu s-a terminat. Ultimii nouă aleși vor desemna alți patruzeci și cinci de candidați. Din care, apelîndu-se din nou la bilele de aur, vor rămîne unsprezece. (Îi înțelegeți pe turiștii francezi care rîdeau de toată schema asta?). Dar nu cei unsprezece îl vor alege pe noul Doge. Ei vor numi doar alți patruzeci și unu de consilieri, cu condiția ca niciunul din aceste nume să nu fi fost trase la sorți în tururile anterioare. Va fi vorba de nume noi.
Abia acești patruzeci și unu vor intra într-un conclav care va desemna Alesul. Era nevoie de cel puțin douăzeci și cinci de voturi din patruzeci și unu pentru a ajunge pe cel mai rîvnit scaun din Palatul Dogilor.
Alegerea finală putea dura foarte puțin, ca în 1741, cînd Pietro Grimani (cunoscut și ca poet) a fost ales din primul tur, cu 26 de voturi, sau foarte mult, ca în cazul lui Carlo Contarini, ales în 1655 după, atenție, 68 de tururi de scrutin. Se spune că, pînă la urmă, această opțiune a electorilor a fost un fel de compromis.
Alesul conclavului era anunțat de cel mai în vîrstă dintre cei patruzeci și unu, în Basilica San Marco, unde era pus să jure pe cartea aurită Promissio Ducalis.
Dogele era supravegheat îndeaproape de Consiliul celor Zece (Consiglio dei Dieci), o structură de putere ai cărei membri erau numiți, la început, tot la două luni, apoi tot la doi ani, de către Maggior Consiglio. Ca să nu lase loc corupției, nimeni nu putea fi ales de două ori consecutiv. În plus, în Consiliul Celor Zece nu puteau fi membri ai aceleiași familii.
O altă ciudățenie: acest consiliu era condus de trei membri, cu mandate de cîte o lună, timp în care locuiau în Palatul Dogilor pentru a preveni corupția! Pe perioada mandatului lor, consilierii nu aveau voie să participe la întruniri publice. Cei zece se reuneau în fiecare zi și nimic din ceea ce discutau nu ajungea la public.
Și toată lupta aceasta, în fond, pentru ce? Viața Dogelui nu este chiar de invidiat. În primul rînd, nu putea abdica. Nu-și putea trimite membrii familiei ca ambasadori, nu-i putea numi în demnități publice. Nu avea voie să părăsească Palatul decît cu motive întemeiate și cu aprobarea Consiliului. Nu avea voie la teatru sau la cafenea. Și, în plus, îi este interzis că primească daruri.
Printre obligații, i se cerea ca de cinci ori pe an să organizeze banchete fastuoase pe banii lui. Și, în fiecare an, de Înălțare, trebuia să fie prezent pe nava de paradă Bucintoro pentru a celebra nunta Sa cu Marea.
Cea mai complicată democrație din lume a durat peste un mileniu. Noua noastră democrație, iată, se clatină după numai treizeci și cinci de ani…