Sunt ființe care prin câte ceva, uneori fără a ști ce anume, deșteaptă în noi o vie curiozitate, ațâțându-ne închipuirea să făurească asupra-le mici texte evocatoare. Una dintre ele este Mateiu I. Caragiale și, ca în puterea unei vrăji, cu dânsul am făcut în închipuire lungi călătorii, călătorii cum nu-mi fusese dat nici să visez, în viața care se viețuiește, nu în aceea care se visează. La lectura paginilor din Craii de Curtea-Veche, simt că pierd răbojul timpului și, pentru a-i prinde câteva dintre trăsurile portretului celui care le-a scris, voi tivi cele expuse mai jos (ca și pe puținele de mai sus) pe modelul stilistic al capodoperei sale, ce a apărut după mai mulți ani de studiu și de laboare. Frazarea am împrumutat-o de la ea și, de aceea, cunoscând scrisul, veți ghici cuprinsul. Mi-am permis acest gest indiscret pe cari îl estind asupra întregului text matein și îl retrag însă pe al meu, gata de a face amendă onorabilă, de mă voi convinge că veți fi nemulțumiți de el. Așadar, de la Mateiu și despre Mateiu cetire:
Copilul Mateiu, atât de alintat, nu era vesel; sufletul lui a fost întotdeauna împăienjinat de acea ușoară melancolie a firilor prea simțitoare, așa simțitoare că până și mângâierile le fac să sufere, până și plăcerea le rănește. Se credea oropsit de la naștere și crescut pe mâini străine, într-o familie vrăjmașă, apoi și-a dat seama că aici suntem la porțile Răsăritului, unde scara valorilor morale e cu totul răsturnată, unde nu se ia în serios nimic. Cu o încăpățânare ce nu pleda în favoarea inteligenței lui, dar pe care nu o regreta, nu a consimțit să se asimileze, să se adapteze, deși învățase că „Si Romae vivis, romano vivite more“.
De o sobră eleganță, plin de demnitate în port și vorbire, Mateiu rămăsese apusean și om de lume până în vârful unghiilor în gălăgioasa adunare a tot ce Bucureștii aveau mai moțat. Pentru el, orașul rămăsese credincios vechei sale datini de stricăciune; la fiece pas îi amintea că suntem la porțile Orientului, unde totul este luat în bășcălie. De vulgaritatea consfințită de obiceiul pământului, nici umbră la el, nici urmă – nimic balcanic, nimic țigănesc; pășindu-i pragul, treceai granița, dădeai de civilizație. Ființa lăuntrică toată i-a fost făureala lui însuși. Trimis la studii în Germania, învățase pe de rost, vrând-nevrând, nesărata plachie de sfaturi și de dojane ce i se slujea de-acasă prin epistole, cam la fiecare început de lună. Erau sfaturi date desdrumatului fiu să purceadă cu bărbăție pe calea muncii, dojane că nu se mai îndupleca să purceadă odată. Și, în coadă, nelipsita urare ca Dumnezeu să-l aibă în sfânta sa pază. Amin!
Îmi închipui că în 1912, atunci când s-a apropiat de locuința fără bucurie a marelui nostru clasic exilat de la Berlin, pentru a-și lua rămas bun de la în veci neuitatul său tată, vecinicul orfan în suflet s-a abținut cu greu să nu spună celor din jur ceea ce gândea la prezentarea condoleanțelor. Le-ar fi retezat-o scurt tutulor, rugându-i să fie serioși: ar fi înțeles să fie compătimit că nu l-a scăpat Dumnezeu de pacoste mai devreme. Ei, să-i fi murit tatăl cu zece-doisprezece ani înainte sau să-i fi lăsat ce i se cuvenea din moștenirea cu bucluc, am fi crezut noi că ar mai fi ajuns ceea ce era: doftorul cel fără de arginți? Ce om ar fi fost! Distins și cu morgă, cum era, ar fi intrat și în diplomație.
Mateiu fusese greu încercat de împrejurări; mica lui luntre o bătuseră valuri mari. Se apărase prost și, scârbit de toate peste măsură, năzuise să afle într-o viață de stricăciune uitarea. El cunoscu „dulceața traiului“ și frecventă odioasa, imunda boemă care ucide și adesea nu numai la figurat. Dar visul său dulce de om monden fusese viața la țară, patriarhală, iar această dorință și-a îndeplinit-o prin mutarea la Fundulea castelană, ca să nu se spună despre el că nici apă la gârlă nu găsește ori că a izbutit numai a-și face de cap, nu a se și căpătui. Ce este sigur e că și-a făcut capul ciulama cu citanie din heraldică, de mai-mai să ajungă în doaga lui… Pașadia în ființă, deoarece pentru el titlul nobiliar era totul, îl punea mai presus de cinste, de sănătate, de viață chiar. Cine știe ce sânge deosebit s-a învrăjbit în vinele sale? Profundum est cor super omnia – et homo est – et quis cognoscet eum? Trâmba de vedenii și de fumuri nobiliare, ce i se desfășura ca o siluetă de fermecătoare spiță, urca fără frântură și fără tăgadă din suta a șaptesprezecea. Chiar dacă lipsit de măreție, fu veacul binecuvântat, veacul cel din urmă al bunului plac și al bunului-gust, pe scurt veacul francez și, mai presus de orice, veacul voluptății, când până și în biserici heruvimilor le luaseră locul Cupidonii.
Cu toate acestea, Mateiu nu a văzut în amor decât fetișism. În consecință, s-a așezat la pândă după vânat și, ferindu-se de chiul, a văzut în Marica Sion o pradă de preț, iar împrejurările fiind de partea lui, se puse pe treabă potrivit devizei proprii Cave, age, tace. Ce părea ciudat în tot mari(vod)ajul său nu era că se însurase – îi venise și lui rândul, la 38 de ani… Lipsit de prejudecăți trezite, s-a înfipt în undiță la Marica, a luat-o pe coarda razachie, cu sacâz dulce, ușor, dar nu a putut-o face pe cocoșu’, încai că era născut în această zodie. Răsfățuri de cocoană mare pentru Marica, la vârsta când la altele din soborul țațelor începe pocăința! Mateiu nu a umblat să-și lase lapții cu folos (doza pentru adulți), pentru că Marica, la vârsta ei, nu mai putea sluji de matcă, dar paraferne din astea se trec cu vederea, nu vin la masă. Oricum, știm că vedenia trecutului, în care se cufunda cu patimă, era singurul lucru în stare să-l miște pe Mateiu; de trecut vorbea cu o reculegere mistică. Eresul că sufletul său umbros și vechi ar mai fi avut cândva și alte întrupări era singura amăgire ce-și îngăduia, singura înduioșare și singura mângâiere.
Ferchezuit la deznădejde, snobul Mateiu purta pe un trup înțepenit un cap cum suta a nouăsprezecea nu-și mai dădea cazna să plăsmuiască și părea chiar întors din vremuri de altădată acel chip aprig ale cărui trăsuri semețe purtau pecetea răzvrătirii și a urii. Într-însul ațipea ceva neliniștitor, atâta patimă înfrânată, atâta trufie aprigă și haină învrăjbire se destăinuiau în cuta sastisită a buzelor. Sub învelișul de gheață din afară, Mateiu ascundea o fire pătimașă, întortocheată, tenebroasă care, cu toată stăpânirea, se trăda adesea în scăpărări de cinism. Cu veninul ce se îngrămădise în inima sa împietrită, puterea l-ar fi făcut lesne primejdios. De aceea, bine că nu i s-a deschis largă, netedă, calea măririlor și că nu s-a vorbit în daravera lui, pentru a intra în Ministerului trebilor din afară sau în alte treburi după care jinduia.
Posteritatea nu se mai satură să aibă preaosebită stimă pentru nobila demnitate a ținutei lui Mateiu, pentru severa stăpânire asupra mișcărilor și vorbirei, pentru amărăciunea acelui viu sarcasm ce geruiește sclipitor, mai rece decât omătul, mai tăios decât oțelul, mai înveninat decât omagul. Viitorimea încă nu se domirește cum și le putuse însuși pe toate acestea. Dacă adevărat e că, trebuindu-i veacuri ca să se plămădească, datina rămâne apanagiul exclusiv al sângelui, de unde acel strop albastru foarte pur care, respingând prihana corcelilor, înflorea în ființa lui pe neașteptate atât de semeț? Ce herb mândru și ce tainică înrudire îl legau de acei slăviți aristocrați din trecut, de chipurile cărora îi plăcea să se înconjoare și de ale căror îndărătnicii, apucături și gusturi era așa îmbâcsit, că ei înșiși, de ar fi fost rechemați la viață, s-ar fi recunoscut mai degrabă într-însul decât în propriii lor urmași? Iar aceasta, începând chiar de la genealogia Arnotenilor, adevărații Arnoteni – calpă mai sus de Brâncoveanu. Străin totuși nu era Mateiu. A român nu semăna iarăși: prea vorbea frumos românește, la fel ca franțuzește, poate ceva mai cu greutate. Limba de care se slujea mai cu drag era franțuzeasca, o franțuzească de veche Curte, cuprinzătoare și înțepată, mirosind a pergamută și a mosc. Ba uneori nu mai vorbea decât franțuzește și cât mai tare, ca să-l audă toată lumea.
Dacă nu era însă Mateiu mândru de neamul său, acesta trebuia să fie de Mateiu. Mai frumos nu se putea să sfârșească și, cum vedem dar, surceaua n-a sărit departe de trunchiul caragealean. A fost di granda, dat în Paște! Deși nu se arătase lacom de învățătură, plutise în seninătatea slăvilor academice (nu în ale acelora de biliard, ca Gore Pirgu), era plăcut la vorbă și meșter în condei, dar fără șir în ce făcea, cu trăsneli și cu toane, purtând în sine plodul propriei sale pierderi și pieiri. Dar se putea oare spune că decăzuse cel ce nu-și arvunise statui și funeralii naționale? Nicidecum. Surghiunul lui pe pământ lua sfârșit în 1936, când se topea în purpura asfințitului, odată cu tristețea-i albastră și lină ca acele seri ce se întorc, zice-se, de demult. Înțelegând că timpul îi trecuse și că, în curând, avea să stârvească și să cadă pradă nimicirii tot ce îi fusese pe lume drag, Mateiu își acoperea fața și pierea pentru totdeauna, plecând, probabil, la munte.
Nu-mi închipui să se afle mulți oameni pe cari viața și vârsta să-i fi schimbat atât de puțin cât pe Mateiu. Până la moarte a rămas același: un visător nepocăit (îndeosebi după titluri nobiliare și distincții), pururi atras de ce e îndepărtat și aflat sub pecetea tainei. Fiind din stirpea celor ale căror nume istoria nu se poate scuti să-l însemneze, el a avut o intrare în literatura română ce merita într-adevăr să nu fie trecută cu vederea și furăm martori la o primire neobișnuit de călduroasă chiar pentru țara românească. Dar oare putem spune că, adăstarea pământească fiindu-i pe sfârșite, plecarea lui nu avu nimic de pismuit venirei în posteritate? Contemporanii, cari credeau doar că e drăguț, că are părțile lui (piccolo ma simpatico), nu și-ar fi închipuit ca un scriitor ca dânsul să aibă droturi așa mlădioase și tari pentru suta a douăzeci și una. Estimp, posteritatea, cari pentru păcatele noastre are cumpănă deosebită și înșeală la cântar, îi găsește lui Mateiu I. Caragiale o aceeași pondere literară, dacă nu îl urcă, împreună cu toți clasicii supraponderali, pe cântarul deja rupt din Piața Sfântul Gheorghe. El rămâne tot dichisit, tot scorțos, tot fercheș, fără un fir de păr alb, la parastasul cel mare al canonizărilor literare, unde stă așezat la separeu singur, pentru a lua o fină gustare.