Filmul „Zbor deasupra unui cuib de cuci“ regizat în 1975 de Milos Forman a fost o schimbare majoră stilistică pentru cinematografie, un limbaj acut, dur, o punere în discuție a ceea ce este sau nu patologie, a ceea ce este sau nu abuz într-un sistem închis, fie el și unul medical. Performanța filmului a însemnat cinci premii Oscar. În istoria filmului sînt analizate profund interpretările întregii distribuții, nu doar cea a lui Jack Nicholson sau a lui De Vitto. Duminică seară, 2 februarie, am văzut la Teatrul „Nottara“ premiera cu „Zbor“, la patruzeci și doi de ani fără o lună de la ceea ce a fost socotit un eveniment, montarea lui Horea Popescu de la sala Mare a Teatrului Național din București, 23 martie 1983. S-a jucat cu casa închisă pînă în februarie 1990, Șeful Bromden fiind ultimul rol pe care Florin Piersic l-a jucat aici, ca angajat al teatrului. Anii optzeci au fost anii întunecați ai regimului comunist, frigul, întunericul, sărăcia, cozile, umilințele de tot felul îngenuncheau un popor în a cărui iubire Ceaușescu credea fără nicio îndoială. Aparatul din jurul lui a împărțit lumea în două. Toate dirijate de minciună și slugărnicie. Fenomenul de oprimare psihiatrică, de pedeapsă în cazul opiniei vocale împotriva regimului, apăruse deja. Doctorul Ion Vianu, de care ne-am despărțit recent, semnala ceea ce se petrecea în unele centre psihiatrice, precum și neputința medicilor. Mai tîrziu, din exil, a vorbit și despre zelul unora și altora în a spăla pe creier. Am văzut acest spectacol de nu mai știu cîte ori. Aveam convingerea că el vorbește despre ce nu puteam noi vorbi, despre opresiune și încălcarea libertății, despre manipularea diagnosticelor, a medicației, despre prizonierat. Despre cine este cu adevărat nebun, în sensul patologiei. Problematică pe care o are și „Glissando“, filmul lui Daneliuc. De la amîndouă se pleca cu capul în jos și în liniște. Afară, în întuneric, în fumul țigărilor deslușeam comentariile celor din jur. Textul lui Dale Wasserman a fost tradus de Andrei Băleanu. Nu doar minunat, ci și curajos. Costumele erau făcute de Doina Levința cu detalii pentru fiecare personaj, ca un fel de etichetă repede și ușor recognoscibilă, muzica lui Adrian Enescu dubla sonor tensiunea. De cîteva ori am simțit că prizonieratul era al tuturor, că ne smintisem, că nimeni nu mai putea evada. M-am întrebat mereu cum s-a dat drumul textului, spectacolului. Am vorbit și cu Radu Beligan despre asta și am aflat mai multe. Oricum, era un spectacol anti, chiar dacă vîlva din jurul lui nu a pus această chestiune pe primul loc, ci performanțele actorilor, ale lui Florin Piersic, Claudiu Bleonț, Costel Constantin, Valentin Plătăreanu, Constantin Rauțchi, Marian Hudac…
În 2019, Victor Ioan Frunză montează „Zbor“ la Teatrul Metropolis. Cu trupa fără nume, trupa lui de actori fabuloși, descoperiți de el, unul cîte unul, puși în valoare cu atenție și constanță, actori foarte tineri, tineri, care au atins repede un grad înalt al artei actorului. Nu cred că neapărat tema textului a fost motivația regizorului, ci generozitatea rolurilor pentru actorii lui. Am scris atunci despre spectacol, pus pe o scenă mică, strîns, minimalist, intens, cu scene desfăcute spre analiză, cu explozii în multe interpretări, cu alt ritm ca cel al lui Horea Popescu. Traducerea îi aparținea actorului Adrian Nicolae, a colaborat mult cu Frunză și în zona asta, și aducea ceva proaspăt, mai liber, direct, ceea ce ajuta fiecare personaj. Adrian Nicoale îl juca pe Cheswick, Andrei Huțuleac pe McMurphy, Alin Florea pe Bromden, șeful de trib, Voicu Aaniței pe Billy Bibbit, Sorin Miron pe Dale Harding… Pe scenă era și un pacient foarte tînăr, figurație, studentul Tudor Cucu Dumitrescu. Și… vocea lui Audrey Hepburn cîntînd senzual „Moon river“, un fel de șarpele Ka al halucinațiilor… Am spus, de mai multe ori, că „Zbor“-ul lor este un spectacol mare din istoria teatrală recentă.
Regizorul Vlad Cristache are, cred, ambele argumente pentru opțiunea față de text: unul, tema patologiei, a manipulării, a abuzului psihic, a detenției în absența criteriilor medicale și a liberului arbitru, stabilimentul unui fel de stat paralel în care cineva se joacă cu creierii, cu destinele și cu viața unor pacienți încarcerați, mai mult sau mai puțin cazuri clinice. Prezentul confuz și apăsător în care trăim, însingurările, anxietățile, apelul peste măsură la psihologi, psihiatri, tratamente și medicații fel de fel, limitele între normal și anormal care își ascund granița, dedublarea, psihozele și, mai presus de orice, manipularea parcă fără precedent, dacă nu aducem în discuție formele unei dictaturi. Manipulare în ceea ce definim a fi libertate este mai perversă și, în consecință, mai periculoasă. Pare că sîntem liberi chiar și să zburăm, cu propria putere a imaginației, a dorințelor și totuși nu ne înălțăm. Ce ne-ar putea elibera? Cum decodăm generozitatea cuiva față de noi care ne eliberează întrucîtva de neputințe, de tare, de aburul medicamentelor, de temnița proprie? În acest sens, citirea regizorului Vlad Cristache este și subtilă, și consistentă, și matură. Sub un ludic accentuat, care întărește comedia din text, de situație, de limbaj, care pare că ar fi filonul predominant, Cristache nu suspendă gravitatea subiectului, aș zice că îl amînă, reflecția începe după terminarea show-ului. Și aduce neliniște, ton grav, îngrijorare. Ieșind în stradă, dai nas în nas cu angoasa prezentului. Și al doilea argument, trupa. Extraordinară. Cu fiecare actor, regizorul dă sens și voluptate jocului pe scena mare a Teatrului „Nottara“. Adrian Nicolae, Florin Piersic jr., Ionuț Grama, Tudor Cucu-Dumitrescu, Mihai Marinescu, Dan Bordeianu, Ion Grosu, Isabela Neamțu, Șerban Gomoi… Jocul, ludicul și voalurile lui stîrnesc nuanțele actorilor, solo-urile, momentele de ascultare, de suport pentru ceilalți parteneri. Complicitatea lor este dincolo de scenariu. Este una foarte incitantă pentru spectator. Spațiile delabrate, sugestii de saloane, de anexe, un derizoriu sordid pe care tînărul scenograf Theodor Cristian Niculae – cel care a primit Premiul UNITER pentru debut datorită colaborării cu Radu Afrim la „Sea side stories“ – îl arată crud, rece, apăsător. Pare că Vlad Cristache dedică spectacolul său lui Milos Forman, fizionomiile actorilor, unele detalii din costume sau accesorii, anumite gesturi, priviri, drept citate, drept trimiteri asumate față de o operă artistică majoră. Asta nu simplifică funcția sa ca regizor, dimpotrivă. În vintrele tenebroase ale unui spital psihiatric în care muzica lui Satie este ea însăși ceva psihedelic, există pentru o vreme palpitația adevărată a vieții. Cineva aduce puterea descătușării și împlinirea ispitelor. Îmbie la descoperirea unui „celălalt“ și a solidarizării. Manipularea este pusă în paranteză. Puțin. Prea puțin. Fără să facă analiză pe anumite scene din text, Cristache își alege doar cîteva situații-cheie pe care le rezolvă tot în registru ludic. Accentuat ludic. Meciul de baschet, de pildă. Miza acestei montări este distribuția. Este performanța fiecărui actor, fiecare conduce partitura rotund, cap-coadă, nu este abandonat niciun personaj, niciuna din liniile lui. L-am văzut pe Adrian Nicolae în aproape tot ce a jucat. Frunză i-a intuit ceva nu la îndemînă de descoperit. Dincolo de anumită duritate, de atitudine a unui „băiat de băiat“, sînt nenumărate straturi de sensibilitate, de dublu studiu, exterior și interior, aerul de rebel ascunde fragilitatea unui observator inteligent, versat, într-o relație extraodrinar de puternică cu cuvîntul. Randle P. McMurphy, a doua colaborare cu Cristache, este o interpretare mare. Care te duce cu gîndul la Nicholson, și nu pentru că are căciuliță și geacă de piele… Anvergura lui McMurphy vine din anvergura actorului Adrian Nicolae. Din exacerbarea coordonatelor unui rebel, a celui care observă, amendează și acționează împotriva abuzurilor unui sistem. Rostirea și gradele ei, accentul pe cuvîntul care emite sensul ideii, rîsul forțat, gesturile nelalocul lor, privirea, ochii, tensiunea corpului și neliniștea lui îl transformă pe McMurphy în fiecare scenă. Cartoforul de doi lei devine salvator. Florin Piersic jr. este Chief Bromden. Un personaj al transei, al unui univers secund în care transgresează, în care își exprimă revolta uriașă, în care își ascunde trauma și identitatea, monologurile ca niște intermezzouri grave, adînci, ca niște voci în care stă închisă ieșirea din lume a lui Bromden, un Observator a tot și toate pe care Florin Piersic jr. îl poartă în prim-plan și în ungherele ființei deopotrivă. Cu intensitate și cu emoție. Cu un soi de fragilitate care alunecă subtil în ludicul tuturor. Pentru mine, Ionuț Grama în Dale Harding este o revelație în cheia spectacolului, o interpretare de un rafinament desăvîrșit, cu schimbări evidente ale personajului, cu o evoluție studiată, punctată prin rostire, printr-o animare a corpului, a dinamicii lui și a expresiilor, a ritmului acțiunilor. Poate mai puțin absent și captiv în spaime este Tudor Cucu-Dumitrescu în Billy Bibbit. Atent la defectul de vorbire al personajului său, la ticuri, acest Billy este mai „sociabil“ cumva, mai integrat de la început grupului. Poate și de aceea scena eliberării lui, a dezinhibării, din final, care precede sinuciderea, este cu adevărat extraodinară. Dan Bordeianu, Cheswick, Ion Grosu, Scanlon, Mihai Marinescu, Martini, Șerban Gomoi, Dr. Spivey au finețe, cîte un gest recurent, o forță în a imprima personajului prezența/absența într-un joc periculos. Mi s-a părut că Isabela Neamțu încă își caută variante pentru a o scoate pe sora Ratched din linearitatea melodramatică, din abordarea monocordă, Isabela Neamțu fiind o actriță extrem de persuasivă și versatilă. Tot la căutare l-aș trece pe Vlad Bălan, infirmierul Williams. Și de asta evit cît pot, de peste cincisprezece ani și mai bine premierele… ca să dau timpul necesar și esențial actorilor să ajungă la personajele lor, după laboratorul din timpul repetițiilor. Am să revăd montarea și pentru rolurile dublate.
„Zbor deasupra unui cuib de cuci“ este un act de maturizare a regizorului Vlad Cristache. Este șansa de a vedea actori mari ca Adrian Nicolae. Un alt Florin Piersic jr., introvertit-extrovertit, un Ionuț Grama rafinat și versatil. Bucuria de a observa o trupă și cum funcționează ea. Este un spectacol cu care Teatrul „Nottara“ dă lovitura. Este un discurs despre fragilitate, despre limite și patologii, despre minciună și manipulări de tot felul, dar este, cred, un manifest despre iubire. Iubirea de celălalt, privirea către el și disponibilitatea de a-l înțelege. Exact ce nu trăim astăzi.