Trăim într-o lume marcată de transformări profunde, nu doar tehnologice, dar și la nivel identitar, în care neliniștile și inerent angoasele privind începutul acestei ere postumaniste au schimbat adânc lumea artei contemporane. Mulți dintre artiști și-au adaptat/ aliniat discursul la noua „corectitudine politică“ sau mai curând realitate indusă, dar nu și Roman Tolici, care afirmă răspicat: „Arta nu trebuie să fie corectă politic“. Înțelegând bine toate aceste mutații, el evită comoditatea unui tipar provocându-ne ca orice creator cu o personalitate puternică să îi privim discursul dintr-o altă perspectivă decât cea minimalistă sau conceptuală. Ignorând paradigma actuală în care tematica impusă sau deliberat frecventată abordează subiecte de natură politică, socială identitară sau ecologică, el își concentrează discursul pe individualizarea unui limbaj de natură clasică în care fuziunea dintre pictură și elementul narativ constituie elementul dominant.
„New Hope“ este numele expoziției pe care Roman Tolici a deschis-o la Centrul Multicultural al Universității Transilvania din Brașov. Manifestarea, organizată împreună cu Muzeul de Artă Brașov și Galeria Mobius din București, care îl reprezintă pe artist, a reușit să incite, nu doar prin titlu interesul atât al iubitorilor de artă, cât și a unui public larg, mai ales al tinerilor atrași probabil de ineditul unor compoziții a căror dominantă narativă, aparent relaxată, este subminată cu elemente de natură himerică.
Artistul pune în scenă un adevărat spectacol de imagini în care sunt aglutinate secvențe ale unei lumi banale, cotidiene în ipostaze care sfidează logica, deși stau într-un bun echilibru împreună iradiind stări, sentimente dar și atitudini pe teme generale și totuși actuale despre precaritatea în care viețuim.
Titlul expoziției, „New Hope“, ales deloc întâmplător, este cel al unui ciclu de lucrări recente inspirat de un desen mai vechi, din 2012, cu același titlu și a cărui tematică și-a propus să o dezvolte așa cum însuși mărturisește: „În expoziție există un desen făcut în 2012 care se numește New Hope, care abordează exact tematica pe care am transpus-o recent în pictură – tema speranței. Speranța este proiectată nu neapărat în actualitate, ci într-un meta-viitor, într-un viitor ultra-îndepărtat în care peste noi au trecut mai multe apocalipse.“
Există un tipar sau mai curând o caracteristică a multora dintre ciclurile sale, acela de a-și proiecta universul într-o amprentă realistă care adesea poate să ajungă până la limita sa hiperrealistă, fotografică, impregnat de o atmosferă fantastică, de filieră borhesiană. Lucrările sale propun, la nivel narativ fragmente de realitate, cel mai adesea banală, puse într-un context nefiresc și care, deși generează impresia de straniu, de enigmatic, sunt rafinat infuzate de un lirism senin cu o evidentă capacitate de seducție.
Disponibilitatea pentru un discurs de tip realist-himeric nu este o vulnerabilitate, așa cum ar putea părea, ci un atu oferindu-i artistului o libertate sporită în modul de a-și exprima opiniile prin intermediul acestui ambalaj epic foarte ofertant. Compozițiile sale în general, și cu precădere cele din acest ultim ciclu, „New Hope“, conțin, în doze variabile, o întreagă gamă de mesaje, de la pozitiv la negativ în raport de temă. Lucrările livrate într-o gamă cromatică caldă, liniștitoare, conțin însă, uneori, și discursuri de o virulență proprie picturii expresioniste. Limbajul epic, adânc reflexiv, pune spectatorul în ipostaza surprinzătoare ca după acest prim nivel de percepție pozitivă să devină interogativ, iar seninătatea inițială să penduleze chiar spre angoasă. Această formă de transmitere a informației în contrapunct este una dintre amprentele recunoscute ale artistului care știe să împacheteze inteligent cotidianul într-o reverie lucidă, ireproșabil susținută la nivel tehnic.
Este forma sa de cercetare și recuperare nu doar a realității, ci și a umanității care, în pofida aparențelor tot mai neliniștitoare, există, pâlpâie chiar și în cele mai dramatice momente artistul afirmându-și în repetate rânduri convingerea că: „Arta, în general, e un teritoriu al speranței. Speranța că binele, adevărul și frumosul pot învinge.“ […] „Speranța, justificată sau nu, a fost totuși în tot acest timp motorul care m-a mișcat înainte.“
Pictura sa se distinge printr-o claritate deliberat abordată cu intenția de a genera un dialog sugestiv nu atât cu sine, cât mai ales cu spectatorul pe care îl implică într-un joc al perspectivelor multiple cu intrări și surprinzătoare ieșiri din cotidian, cu inițieri, dar și confesiuni duse uneori până la limita unor tensiuni existențiale, toate având darul/harul de a propune o lume în care (ne) recunoaștem angoasele, vulnerabilitățile, dar, în mod prioritar, încercările de supraviețuire.
Roman Tolici este un idealist recuperabil din perspectiva doctrinei raționaliste artistul asumându-și o ipostază guliveriană pe tărâmul liliputan al realității cotidiene, unde asistă la spectacolul propriilor noastre rătăciri cu un aer bonom înțelegător. Compozițiile sale surprind scene aparent banale ale unor existențe domestice, astfel încât, într-o lume cu obiecte uriașe, oamenii sunt asemenea unor insecte minuscule.
Proteic și năvalnic, asemenea altor colegi de breaslă precum Alexandru Rădvan sau Dumitru Gorzo, Roman Tolici face parte din familia restrânsă a artiștilor romantici și ego ficționali plămădiți din aluatul peren al omului arcadic în epicentrul căruia tronează echilibrul clasic, determinarea de a-și impune voința, dar și o viziune antropocentrică în care lumea este privită cu o luciditate generoasă, în care miza este nu decăderea, eșecul, ci o victorioasă recuperare a noastră ca umanitate.
Roman Tolici, prin întregul său parcurs, ne relevă pe lângă o ascuțită gândire artistică un canon etic alimentat de o profundă cunoaștere a artei clasice, cât și a celei contemporane, iar maniera „realismului himeric“ este o propunere de înțelegere a lumii din perspectiva ludică a acestui subtil și rafinat observator.