Paul Lynch s-a născut în Limerick în 1977, a crescut în Comitatul Donegal și locuiește în prezent în Dublin. A lucrat ca redactor-șef adjunct pentru The Sunday Tribune, înainte de a se dedica în întregime scrisului. Romanul său de debut, „Red Sky in Morning”, a fost publicat în 2013 și apreciat de critica de întâmpinare. În Franța a fost finalist la Prix du Meilleur Livre Étranger și nominalizat la Prix du Premier Roman. În 2014, cel de-al doilea roman al său, „The Black Snow”, a câștigat Prix Libr’à Nous pentru cel mai bun roman străin și Prix des Lecteurs Privat, fiind nominalizat la Prix Femina și Prix du Roman Fnac. Romanul „Grace” din 2017 a câștigat Kerry Group Irish Novel of the Year și a fost finalist la Walter Scott Prize și William Saroyan International Prize. Publicat în 2019, romanul „Beyond the Sea” s-a remarcat prin profunzime și originalitate și a câștigat, în 2022, Prix Gens de Mers în Franța. În 2023 apare „Cântecul profetului” („Prophet Song”; Humanitas Fiction, 2025), câștigător al Booker Prize în același an și și inclus pe lista scurtă pentru An Post Irish Novel of the Year. A fost desemnat „Cartea anului“ de The Guardian, The Telegraph, Financial Times, Waterstones, The Economist, Irish Independent, Daily Express, Daily Mirror, precum și „Alegerea editorului“ în New York Times. În 2024 a fost finalist la Strega European Prize și la Kirkus Prize, iar în 2025 a fost nominalizat la International Dublin Literary Award. Romanele lui Paul Lynch sunt traduse în peste 35 de limbi. În 2024, Paul Lynch a fost numit Distinguished Writing Fellow la Maynooth University.
Palpitantă și originală, distopia „Cântecul profetului” este de o actualitate tulburătoare: democrația se poate prăbuși într-o singură noapte. În același timp, lupta unei mame pentru a-și salva familia oferă cititorului o perspectivă profundă asupra rezilienței și iubirii necondiționate.
Societatea irlandeză e pe marginea unei prăpăstii care ia forma tiraniei. Un guvern autoritar preia puterea și limitează, de la o zi la alta, drepturile de care, până mai ieri, se bucurau cetățenii întregii țări. Eilish Stack, cercetătoare și mamă a patru copii, privește neputincioasă cum lumea pe care o cunoștea dispare încetul cu încetul. Într-un joc plin de suspans de-a șoarecele și pisica, ofițerii poliției secrete irlandeze se dovedesc de neînduplecat. După ce soțul lui Eilish dispare în urma unui interogatoriu, iar fiul cel mare se alătură rebelilor care luptă împotriva noului regim, Eilish duce o negociere constantă cu propriul sine: să lupte pentru a-și recupera soțul și fiul, sau să plece peste graniță pentru a-i salva pe ceilalți copii rămași lângă ea? Ce formă de rezistență e alegerea potrivită într-o lume distopică în care pericolul se poate ivi chiar dinspre vecini sau foști colegi de muncă? Provocarea pe care o lansează Paul Lynch e una necesară în vremurile actuale, ea ne smulge din propria orbire, amintindu-ne cât de fragilă e libertatea. (Editura)
Colindă printre raioanele supermarketului, atentă la saboții tatălui ei, plini de noroi și iarbă uscată pe tălpi, în timp ce el merge în fața ei, cu o cutie de piersici în mână, iar Ben stă în căruț, molfăind o jucărie. La raionul de pește, Molly vine la ea îmbujorată și speriată, avertizându-și mama din priviri. Mami, vino repede, șoptește ea. Ce e? Am zis să vii odată. Se duce după Molly, gândindu-se la Bailey, ce-o mai fi făcut, cu o zi în urmă o împroșcase pe Molly cu ketchup în păr, apoi ieșise valvârtej din cameră. Molly o trage de mânecă pe maică-sa, apoi se oprește și dă din cap spre culoarul dintre rafturi. Să nu te vadă că te uiți. Cine să nu mă vadă, Bailey? Nu Bailey, el, nu-i așa că el e? Se uită după degetul care arată undeva în spatele unei bătrâne care șușotește aplecată peste o listă, dincolo de detergent și hârtie igienică, oprindu-se asupra unei femei durdulii, în blugi, lângă care pășește alene un bărbat cu un căruț. Știe cine crede Molly că e bărbatul, dar nu e el, e prea mic de statură, poartă hainele greșite, un tricou cu însemnele unei echipe de fotbal din Dublin pe sub o geacă impermeabilă de munte, iar când se uită-n jos la picioarele lui, observă că poartă niște încălțări de alergare ieftine. E doar un bărbat oarecare care n-are nimic de făcut, urmându-și prostește soția, vrea s-o întrebe pe Molly cum de-l văzuse pe bărbatul care nu e bărbatul acesta, trebuie să-l fi văzut pe fereastra care dă în fața casei în noaptea aceea când veniseră la ușă. Atunci însă bărbatul se întoarce, și ea își dă seama că el e, inspectorul de poliție, își ferește privirea, simțind că i se usucă gura, îi privește iar fața, gândindu-se la cealaltă față, fața funcționarului care venise la ușa ei, pare cu totul alt om. Se îndreaptă spre el fără să știe ce-o să facă, o să-i vorbească, da, n-are nimic de pierdut, e doar un om obișnuit, nu-i așa, o să-l roage de față cu soția să-i acorde un moment între patru ochi. Inspectorul se uită spre ea și-i întâlnește ochii și pare nedumerit o clipă, după care zâmbește și e zâmbetul unui cunoscut pe care-l saluți pe stradă, un soț, un tată, un voluntar din comunitate, și totuși în acel zâmbet se ghicește umbra statului. Ea se răsucește brusc și ia o sticlă de înălbitor, stă puțin, prefăcându-se că citește eticheta, apoi se întoarce printre rafturi, înciudată.
La serviciu a rămas în urmă cu treburile, iar cu copiii e absentă. Îi spune șefului că are o întâlnire și traversează orașul cu mașina, căutând Bird Road, și parchează cu două case mai departe de adresa inspectorului, pe care a găsit-o imediat. Se uită la ceasul de pe bord și-și dă seama că stă acolo de aproape zece minute, curând va trebui să se întoarcă la serviciu. Își împreunează strâns mâinile, asigurându-se încă o dată că aleea din fața casei e pustie, senzația aceea că privește un vis, senzația că gonește pe buza unui hău, temându-se să fie cea care privește în jos. Se machiază și se piaptănă în oglindă. Privind lumina care băltește peste stradă, o pulsație lentă care capătă brusc limpezime, apoi slăbește, gândindu-se la ce rămâne ascuns, înțelegând că-n inflorescența luminii diafane se dezvăluie realitatea de zi cu zi, miezul încărcat de banalitate, plantele veșnic verzi și rododendronul, aleile gândite pentru cărucioare de copii, cimentul bătătorit de picioare în creștere, marșul către școală, turele nesfârșite în SUV-uri, bătrânii aplecându-se în urma câinilor și oprindu-se să stea de vorbă, ciorile privind în jos de pe stâlp, măreața paradă a anului mânându-i pe toți spre o vară glorioasă, sub drapelul frunzelor. Traversează strada deși corpul nu i se mișcă pe dinăuntru, mai degrabă se vede pe sine ca de la fereastra casei, se proiectează înainte, începe să-și simtă corpul, prezența corpului în aer, mâna ciocănind la ușă. Chipul femeii care o întâmpină nu e cel pe care și-l amintește din supermarket, ci e mai bătrân acum, banal și nemachiat. Pot să discut ceva cu dumneavoastră, doamnă Stamp, e ceva personal, nu vă rețin prea mult? Pereți văruiți și chipul senin din fața ei boțindu-se. E vorba despre Sean? zice ea, ce-a mai făcut băiatul ăla? Intrând în bucătărie, observă că e un spațiu plăcut amenajat pentru zile ploioase, radioul dondăne în fundal, iar lângă plită, într-un nimb de praf, e un vas pentru cărbuni. Își trage un scaun și se așază la masă și nu vrea să respire până nu vorbește, privește o clipă în curtea din spate, hrănitoare pentru păsări pe niște meri maturi, un sticlete își etalează culorile o clipită, apoi dispare. Își privește mâinile în timp ce vorbește despre soțul ei, împreunându-și și împletindu-și degetele, parcă storcând durere cu mâinile, punând durerea pe masă ca pe o ofrandă. Vede chipul doamnei Stamp plutind în fața ei ca și cum trăsăturile ei ar fi un puzzle de lumină, ochii care i se păruseră deschiși sunt acum închiși la culoare, mâinile femeii devenite din ce în ce mai mari. Vede cum fața care o ascultă se înăsprește, buzele se strâng brusc. Doamna Stamp se ridică de pe scaun și-și ia un pachet de țigări. Sper că nu vă deranjează, nu? îi spune. Eilish clatină din cap, iar femeia își aprinde țigara, se duce la ușa din spate și trage îndelung din ea, apoi suflă spre curte, se întoarce și o cântărește pe Eilish din ochi, cum stă pe scaun. Cum ați zis că vă numiți? întreabă. Eilish se uită la umerii lați, dar nu-și rostește numele. Vă rog, spune ea, nu vă cer decât să puneți o vorbă bună, cu siguranță ați face același lucru în locul meu. Femeia începe să se încrunte, clatină din cap, trage tare din țigară. E total absurd, serios acuma, spune ea, îmi vorbiți de parcă soțul meu ar fi greșit cu ceva, un inspector de poliție în vremuri din astea. Am ținut doar să vă vorbesc ca soție, ca mamă… Era mai bine să nu vorbiți deloc. Ochii li s-au întâlnit, și dușmănia se transmite fățiș între ele, iar Eilish se aude vorbind, cuvintele rostogolindu-i-se din gură, și ea privind înfricoșată în urma lor imediat ce le rostește. Deci ar trebui să-mi țin gura închisă, capul plecat și să mă fac bucăți, ca toți ceilalți idioți din țara asta? O mașină de gunoi șuieră pe stradă, și Eilish își întoarce privirea, apoi arată cu capul spre grădină. Ce meri frumoși, dau recoltă bună? Doamna Stamp se întoarce, cu vraja gândurilor destrămată, privește lung copacii fără să-i vadă, apoi flutură mâna în aer. De câțiva ani le merge de minune, Kerry Pippin, i-a adus John de la ferma familiei. Doamnă Stamp, soțul meu e un om ca toți ceilalți, tată, profesor, sindicalist, ar trebui să fie acasă, cu copiii lui. Ochii înguști o măsoară, după care doamna Stamp își umezește buzele și bălmăjește ceva spre fereastră. Scuzați, spune Eilish, ce-ați zis? Doamna Stamp se răsucește spre ea, rânjind disprețuitor. Un gunoi, asta ești, îi spune, cu sindicalistul tău cu tot, vii în casa mea și-mi insulți bărbatul, un om decorat, care a dedicat acestui stat douăzeci și cinci de ani de viață, ia ascultă, cum-ziceai-că-te-cheamă, soțul tău a ajuns unde este pentru că e un instigator, un agitator împotriva statului într-o vreme când țara asta e în mare pericol, voi ăștia n-aveți habar ce se întâmplă în lumea largă, ce vine peste noi, o să ne distrugeți pe toți, în momente din astea națiunea noastră ar trebui să fie unită, dar în toată țara sunt revolte civile, și ăștia de teapa voastră trebuie puși cu botul pe labe, ieși din casa mea în clipa asta. Eilish vede pe chipul femeii aerul superior al partidului și se ridică în picioare, dorindu-și ca mâinile ei să aibă voință proprie. O și vede pe femeie vorbind cu soțul ei, care face puțină muncă de detectiv și-i amărăște viața și mai mult lui Larry. Se îndreaptă spre ușa din hol cu sentimentul că l-a dezamăgit, degetele ei descuie cu stângăcie, vede Touranul parcat peste drum în timp ce femeia iese după ea, așa că se întoarce și o ia în direcția opusă.
Se trezește cu gândul că cineva a intrat în cameră, deschide ochii cu greu, se ridică sprijinindu-se în mâini, aude răsuflarea unei siluete care stă în scaunul de răchită, trebuie să fie Mark, se întreabă ce-o vrea la ora asta târzie. Scaunul protestează când umbra se apleacă înainte, iar lumina dinspre hol îi descoperă fața. E inspectorul John Stamp, vocea n-o ascultă, privește cu teamă către bebelușul din pătuț, ascultându-i respirația. Cum ați intrat? întreabă ea în șoaptă, toate ușile sunt încuiate, n-aveți dreptul să intrați în casa asta. Vocea zâmbește în întuneric. N-am dreptul să intru în casa asta. Nu. Dar asta e doar părerea dumneavoastră. Nu e o părere, e un fapt legal. Un fapt. Da, e un stat de drept, nu ne puteți încălca astfel drepturile. Un stat de drept. Așa am zis. Rostiți cuvântul ăsta, drepturi, de parcă ați înțelege cuvântul drepturi, arătați-mi și mie drepturile născute odată cu omul, arătați-mi pe ce tablă sunt scrise, unde a decretat natura chestia asta. Dă să vorbească, dar el s-a ridicat de pe scaun, îndreptându-se spre ea și se teme să-l privească în ochi, duhoarea lui o țintuiește, amestecul de mâncare, țigări și ceva urât mirositor ce emană de sub piele, știe ce e, putoarea care îi dezlănțuie teroarea. Vă dați om de știință și totuși credeți în drepturi care nu există, drepturile la care vă referiți nu pot fi verificate, sunt o ficțiune decretată de stat, statul decide ce crede și nu crede în funcție de nevoile sale, sunt sigur că înțelegeți asta. Mâna lui alunecă peste plapumă, o privește temându-se de ce s-ar putea întâmpla dacă-l oprește, mâna alunecă spre gâtul ei, ea se agață de încheietura lui și încearcă să țipe, își eliberează gâtul din strânsoare, urlă vreau să mă trezesc, dar ești trează, spune el… Deschide ochii în cameră, pe fereastră intră o lumină de un albastru rece, iar pe scaun stau împăturite hainele ei. Stă și se uită la scaun, spunându-și că nu visul e real, ci camera, simțind ușurare, deși în piept, în gâtlej i-a rămas un mic nod de spaimă, privind spre ușă ca și cum nu i-ar veni să creadă pe deplin. Rămâne întinsă câteva clipe, somnoroasă, așteptând întoarcerea unui somn orb și fără chip, dar rămășițele visului o infectează încă, bărbatul acela și duhoarea lui, cuvintele rostite au băgat spaima în ea, îi aude pe copii de jos, un hohot de râs, apoi chicotitul lui Bailey peste gălăgia emisiunilor de duminică dimineața.
Volum în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.
Traducere din limba engleză de Iulia Gorzo