Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei a somat și vocile intelectuale ale statului agresor să se poziționeze într-o parte sau alta. Pentru cei care erau de mult rămași în Occident sau pentru cei care au reușit să se autoexileze mai ales după 2014 a fost mai ușor (Mihail Șișkin, Ludmila Ulițkaia, Narine Abgarian). Libertatea cuvântului lor e garantată mereu de libertățile democratice ale țării-gazdă, deși mâna lungă și imprevizibilă a răzbunărilor kaghebiste poate ajunge oriunde, în lume, după cum s-a tot văzut, așadar nimeni nu e ferit de pericole. Pentru cei care au rămas în Rusia lui Putin însă, lucrurile sunt mult mai complicate, curajul de a i te opune dictatorului de la Kremlin implică, se știe, riscuri pe care nu toți sunt dispuși să și le asume (a se vedea cazul Saharov sau, la extrema tragică, cele ale unor Politovskaia, Nemțov sau Navalnîi). Există și cazuri greu de înțeles: cei care au rămas în Imperiul Roșu, dar susțin regimul putinist (Mihalkov, Șevkunov, Pelevin), sau cei care, deși pot vorbi în voie din Occident, susțin și ei de departe, prin tăceri lungi și ambigui luări de poziție, utopia criminală a „lumii ruse“ (Vodolazkin, Makine). Vorbesc aici de vârfuri ale științei, jurnalismului, literaturii, artei sau cinematografiei ruse, nu de filosofi-ideologi monomaniaci și descreierați precum Alexandr Dughin.
În acest concert intelectual, marii admiratori ai culturii ruse (între care mă număr și eu) au fost și ei somați să-și reevalueze simpatiile. Schimbând ce e de schimbat cronologic, putem face acum deosebiri între slavofili ca Dostoievski, Soloviov sau „ultimul“ Soljenițîn, de pildă, și perspectiva complet diferită a unor Turgheniev, Mandelștam, Pasternak, Țvetaeva, Ahmatova sau Bukovski. Notează Mihail Șișkin în cartea pe care vreau s-o semnalez aici: „Dar a existat și o altă Rusie. Rusia lui Aleksandr Pușkin și Anton Cehov, a lui Piotr Ceadaev și Aleksandr Herzen, a lui Lev Tolstoi și Marc Chagall, a lui Serghei Rahmaninov și Daniil Harms, a lui Andrei Tarkovski și Lev Kopelev, a lui Alfred Schnittke și Iosif Brodski. Rusia celor șapte tineri care au mers în Piața Roșie în august 1968 pentru a protesta față de tancurile sovietice din Praga…“ Și, aș adăuga, Rusia celor nu puțini care au apucat să protesteze anti-război în februarie 2022, înainte ca Putin să incrimineze din fașă orice formă de protest drept „dezinformare la adresa armatei ruse“. Da, e greu să facem acum disocieri între etic și estetic, în cazul Rusiei (de aceea e, poate, de înțeles fobia antirusă a Ucrainei actuale, unde se dărâmă statui rusești și se epurează cărți în rusă), așa cum a fost greu pentru întreaga lume să disocieze, în anii 1940, Germania lui Hitler de Germania lui Bach, Goethe sau Kant. Ne-am imagina vreun polonez sau evreu, între 1940-1945, dispus să învețe germana sau să citească avid literatură germană? „Laptele negru“ al unuia ca Paul Celan a fost exact excepția care confirmă regula, cu toate crizele interioare implicite. Trebuie ca războiul să se încheie și să se vindece rănile adânci lăsate de el, pentru ca să reluăm admirații culturale astăzi greu de susținut. Durerea visceralului și revolta etică sunt mereu mai aproape decât distanțarea estetică și nuanțările axiologice de tot felul. Nu cred, sincer, că cineva conștient de ce face azi Rusia lui Putin în lume se apucă prea ușor de învățat limba rusă, așa cum filorușii sau „neutrii“ ucrainieni sunt, de fapt, după acești ani de război violent, rusofobi cu jumătate de gură.
Autoexilat din 1995 în Elveția, la Zùrich, Mihail Șișkin (n. 1961) a rămas totdeauna aproape de țara natală, fie și pentru că romanele sale i-au fost premiate și acolo până prin 2012 și unele chiar i-au fost dramatizate și jucate pe scenele moscovite. Dar războiul declanșat de Rusia în februarie 2022 l-a somat și pe el să-și reevalueze identitatea, opiniile și legăturile culturale. Descendent dintr-un tată rus (erou al „Marelui Război“, cum e numit și azi Al Doilea Război Mondial de către Kremlin) și o mamă ucraineancă, liberal convins și promotor al dezvrăjirii slavofile, scriitorul și-a pus acut problema „patriotismului“, după 2022. „Suntem popoare înfrățite. Cum ar trebui să facem distincție între rușinea noastră comună și durerea noastră comună – trecutul nostru monstruos?“ Așa a publicat în germană în 2022 Frieden oder Krieg. Russland und der Westen – Eine Annäherung, o carte tradusă la noi sub titlul Rusia mea. Perspectiva unui scriitor autoexilat în Occident. Ea ar trebui citită de toți cei care mai au rețineri cu privire la ilegitimitatea politică și umană a agresiunii ruse împotriva Ucrainei și a întregii Europe vestice. Când un scriitor rus vorbește cu atâta patos și critică dureroasă despre țara unde s-a născut și s-a format, a cărei istorie sovietică și post-sovietică a trăit-o pe viu și despre care știe atât de multe, ca intelectual umanist, trebuie să-i acorzi credibilitate maximă.
Rusia mea e, într-adevăr, un rechizitoriu dur al țării natale, privită în diacronie dinspre epoca străveche a năvălirilor vikinge, a bătăliilor între cneji și a dominației mongole înspre contemporaneitate, trecând succint prin epoca lui Petru cel Mare și a Ecaterinei, prin secolul XIX și prin secolele XX-XXI, cu paranteze frecvente despre personalități, evenimente și momente semnificative pentru etosul rus. Obiectiv și hiperlucid, urmărind analogii, conexiuni și coerențe istorice, autorul vorbește și despre Rusia creatoare de frumusețe și de valori, dar și despre Rusia agresivă și inumană, de la Revoluția bolșevică până la destrămarea URSS-ului din 1991 și până la putinismul retrograd de după 2000. Șișkin demitizează argumentat o mulțime de șabloane care blochează accesul la înțelegerea adevărată a Rusiei, cel puțin a Rusiei care astăzi, sub varii stindarde revizioniste, justificate religios și politic, calcă în picioare principii și tratate, prietenii și alianțe, care minte cu nerușinare, manipulează fără reținere, bombardează orașe, ucide femei și copii, înghite avidă totul în jur și amenință să ocupe pământuri străine, în sângerosul vis de a salva „lumea rusă“. Există, cu adevărat, un „suflet rus“, un mister de neînțeles legat de ce gândește, ce face și ce creează Rusia? Care ar putea fi originile violenței structurale a statului rus? Trebuie să ne temem cu toții de puterea ursului dezlănțuit, pe care, zice-se, nimeni nu l-a învins în istorie? Trebuie să acceptăm impasibili agresivitatea ancestrală a Kremlinului? Există un viitor pentru Rusia de după Putin? Care ar fi conturul socio-politic al unei viitoare Rusii? Sunt foarte multe întrebările și temele „rusești“ pe care Șișkin le abordează în depoziția sa dureroasă: dominația internă și externă a fricii, deturnarea simptomatică a sensurilor cuvintelor, puterea de acceptare a minciunilor de către supușii „tătucilor“, existența a „două popoare ruse“ – unul europenizat și europenizant, altul mereu nostalgic, retrograd și obedient, puterea limitată a legii scrise și puterea nelimitată a celui care o deține, o interpretează și o aplică discreționar, democrație și despotism, duplicitate și siguranță personală, responsabilitatea față de sine și față de alții, verticala puterii politice și ierarhiile autosustenabile, civilizație și barbarie, progres și stagnare, opoziție și opresiune, țari, anarhiști și dictatori. Și multe, multe altele. În condițiile prezente, cum ai mai putea iubi Rusia, cum ai mai putea fi patriot, în condițiile în care țara ta arde tot ce întâlnește în cale? Notează autorul, spre final:
„Criminalii și nebunii au speculat prea mult timp patriotismul. Cred că cea mai bună definiție a patriotismului a fost dată de jurnalistul și disidentul polonez Adam Michnik: «Patriotismul este direct dependent de gradul de rușine pe care o simte o persoană pentru crimele comise în numele poporului său.»
«Patrioții ruși» mă acuză de rusofobie. Cred că răspunsul este dat în cărțile mele. Romanele mele sunt declarația mea de dragoste față de monstruoasa mea patrie.“
Nu doar Scrisorar sau Părul Venerei, așadar, sunt „declarații de dragoste“ ale lui Mihail Șișkin față de patria sa, ci și această personală confesiune despre durerea de a fi rus, într-o lume unde Rusia face prăpăd. Adevărurile trebuie spuse, crede autorul, ele trebuie scrise, când sunt implicate vocile unor scriitori cunoscuți internațional, căci „doar scrisorile nescrise nu ajung“. Rusia mea e o astfel de scrisoare curajoasă, adresată compatrioților autorului și admiratorilor Rusiei, celor ce-o iubesc și celor ce-o urăsc, deopotrivă.