Neamestecul în treburile interne era doctrina preferată a lui N. Ceaușescu, prin care voia să ne arate că suntem niște oameni fericiți, care își văd de drumul lor și nu le pasă de ce zic străinii. Pe vremuri, când lucram la un cotidian comunist, adică la „Scânteia tineretului“, formula aceasta mă îngrețoșa. Mai ales că în jurul meu erau persoane, cărora nu le pot spune numele, pentru că le vedeam ce entuziaste erau față de… înțelepciunea tovarășului. Aveam o colegă cam negricioasă la față, dar cu niște ochi verzi superbi, care toată ziua se bătea cu pumnul în piept că ea e generația Congresului IX al PCR și că admiră enorm drumul luminos pe care-l urmează țara…
De fapt, ce voia să zică Ceaușescu prin banalele sale cuvinte? Ceva foarte simplu și rudimentar. La mine în casă să nu se bage nimeni! Eu fac ce vreau cu cei din familia mea, îi bat, îi spânzur, îi flămânzesc, nu contează, sunt ai mei și eu decid. Judecata asta mizerabilă de oltean tartor nu are nicio legătură cu lumea civilizată, care respectă drepturile universale ale omului. Și iată că acum, după 35 de ani de când tovarășul a plecat dintre vii, se găsesc așa-ziși politicieni care, nici mai mult, nici mai puțin, pun pe masă niște concepte care lor li se par formidabile, dar nu sunt decât ciorba reîncălzită a lui Ceaușescu. Unul din aceste concepte este acela de suveranism. Așadar, „dragi tovarăși și pretini“, cum spunea secretarul general cu limba lui needucată, așadar, în momentul de față, țara noastră, mult iubita Românie, se află amenințată de factori externi, riscă să-și piardă suveranitatea, riscăm să fim îngenuncheați. Păi, noi, fraților, de la Menumorut, la Ștefan, Mihai și Bălcescu, am luptat ca să fim suverani, ca să nu vină talpa străinului și să ne calce… Acum ce facem? Ne lăsăm asupriți? Umiliți?
Ceea ce scriu aici arată o realitate cumplită. Minciuni, brașoave răsuflate, gogorițe de doi bani prind însă de minune la o populație disperată și, din păcate, semiimbecilizată. Acesta e electoratul „target“ spre care se îndreaptă marii măsluitori ai acestui an. Grași, îmbuibați, având conturi de sute de mii, ei se gândesc, chipurile, la binele poporului român. Și cum se gândesc? Vrând să-i redea, ha, ha, demnitatea pierdută. Adică, măi, Ioane și tu, Gheorghe, nu mai stați cu mâna întinsă spre Bruxelles sau spre Washington, că domniile de acolo nu vor decât să vă subjuge și să vă bage în război, fiindcă voi sunteți carne ideală de tun. De aceea noi avem datoria să vă destupăm mințile. Și cum facem aceasta? Folosind conceptul de suveranism… Suntem, dragi români, suverani. La noi în țară nu se vâră nimeni. Noi avem demnitate și mândrie etc., etc. Dar un pic de sprijin de la ruși nu strică… Iată cum ciorba este reîncălzită la gazele pe care ni le vor lua poate ungurii, ha, ha… Nu era Ceaușescu prieten la cataramă cu tatăl actualului dictator sirian care, nu întâmplător, a tulit-o la Moscova? Era. Și de ce era? Deoarece și acela nu voia amestec în treburile interne. Adică în Gulagul autohton. Încă o dată: Eu în țara mea fac ce vreau și nu-și bagă nimeni nasul. Clar? Să audă Occidentul și să tacă din gură… Pericolul acestei fantasmagorice falsificări este gigantic. Uite așa ni se îmbrobodesc mințile! Uite așa votăm un posibil nebun care a doua zi poate să închidă granițele, să desființeze partidele, să raționalizeze mâncarea și energia!
Da, e adevărat, suntem români, dar înainte de apartenența etnică suntem oameni. A fi om înseamnă mult mai mult decât de a fi român sau bulgar sau chinez… A fi om presupune suprema ancorare în ceea ce este dincolo de orice compartimentare statală. A fi om înseamnă să smulgi ancora din pământ și s-o arunci în cer. Suveranismul nu-i decât o potaie bleagă sau oloagă pe care hingherii acestui an o biciuiesc cât pot de tare pentru ca de pe urma ei să obțină maximum de foloase.
Înainte de-a avea state naționale unitare am avut imperii. Autori importanți au satirizat vechiul Imperiu habsburgic, Kakania, cum îl numeau, dar satira aceea era doar meșteșug literar. Cine are minte înțelege la spartul târgului că un adevărat imperiu presupune existența unui centru spiritual, ceea ce este o autentică salvare față de primejdiile care ne încolțesc dinspre… periferii. Pentru noi căderea Austro-Ungariei a fost o izbăvire și o binecuvântare, dar avem datoria să vedem și latura pozitivă a ceea ce semnifică Imperiul. Imperiu nu înseamnă imperialism, asta trebuie reținut.
La ora actuală, Uniunea Europeană este un imperiu. Bazele ei nu au fost puse acum, ci cu peste un mileniu în urmă, încă de pe vremea lui Carol cel Mare. Când a fost încoronat la Aachen, el a avut viziunea unei lumi întregi și unite împotriva barbarilor. Era de fapt continuarea fostului Imperiu Roman. Nu degeaba se chema Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germanică. Francii erau doar un trib germanic. Acum, Uniunea Europeană preia ce a fost bun din proiectul mărețului imperator. Noi am intrat într-o construcție esențială. Așa că nu pot spune decât atât: Amestecați-vă în treburile noastre interne și sfidați-i pe barbari!