Venit întru sine
Și niciun cuvânt al lui nu e în deșert. Lasă în sine o mare
întristare. Se simte ruinat. Unde sunt zilele
când chefuia și se îmbăta – erau zile de vitejie și bravură.
Azi are inima frântă, se zvârcolește în iadul ei.
Nu se mai întoarce acasă sărbătorit după fiecare izbândă,
orgoliul și bucuria i se târâie pe jos, bolnave,
în genunchi. Pe câmpurile de bătălie aude numai
lătrăturile
fostei lui glorii. Și e ars de văpaia dinlăuntru.
Toate cele importante au rămas în groapă, în trecut,
o dată
cu puterea de a-și învinge slăbiciunile
minții. Către ce se mai îndreaptă? Vrea să-și vândă
libertatea. Îndoit de șale, merge
către miazănoapte și nimeni nu se mai apleacă
în fața spaimelor lui, „și nu-i cerșesc
adierea“. N-are o strategie a revizuirii, în fiecare zi își
repetă că a venit momentul vindecării,
ce mai așteaptă – și pe chipul lui se vede o ușurare.
Dar n-are leac, se ascunde, fiindcă se
simte urmărit, e o nenorocire, spune că trăim cu toții în
țara revoluțiilor neîmplinite.
Nici în cer, nici pe pământ
Îl descântă de urât. Sub cuvânt că e rău de boli
și de bătut piatra. Ia chipuri ciudate,
când micșorate, când grandioase, cu particularități
inexplicabile, surprinse într-un
spațiu foarte mic. Într-o lume numai a lui, în care domină
simplitatea și în care nimic nu se mai dezvăluie
până la capăt, de fapt. E la mijloc și
un rafinament al artei naturii lui. Nu mai suportă nici
un ton de dezaprobare, le-a defăimat
pe toate cele lumești, au rămas în urmă amintirile
pline de fast, mângâietoare – în
timp, i s-au întețit viscolul dinlăuntru și deșertăciunea,
funcția lor devastatoare. Ar putea
să-și ia adio de pe acum, așteaptă să devină o nesfârșită
grădină… Într-o zi va găsi „dulceața unei
încredințări cerești“, ieșind țanțoș din lăuntrul său, nu?
Înainte de a se risipi: nici în cer, nici
pe pământ. Dar nu i-ai spus totul. Nu, la ce bun? Când
e cuprins de teamă, pus în fața a tot
felul de apariții din stadiul intermediar, care pe ascuns
pun ceva la cale. Nu mai are încredere în
nimeni. Undeva, departe, totul e ud. Ba nu, totul e uscat.
Totul e o părere… Nu
vezi? Totul e înghețat acum, inclusiv balta nefericirilor
lui, viscolul, bun de orice leac, l-a luat
iar pe sus azi, până
mâine se va învăța cu el… Fumează, ia un clopot de gât,
bea, cântă amarnic,
plin de vrednicie: „Bucură-te, cheie!“
Dus la adunat
Intrat în circuit. Plimbat încolo și încoace. La ce te
gândești? La nimic. Și mă urăsc
pentru asta… Spune că se duce la adunat. „Dacă nu
te bucuri, înseamnă că există
înlăuntrul tău viclenie sau mândrie“. Lasă, nu mai complica
lucrurile, ce importanță are? Ce viclenie sau
mândrie? Mă simt rău cu mine, singur, ce vrei mai mult?
Vin aici să mă repun pe picioare, nefericit,
dar constat că mai rău mă îngrop, mi-am pierdut interesul
pentru mine și pentru tot. Am făcut mereu tot
ce am putut face, n-a fost de ajuns – așa a fost să fie.
Bun. Ce mă miră e că nu-mi sunt nici mie
însumi supus, deși organismul îmi tremură de frică tot
timpul că aș putea să-l tai, să-l ard, să-l
otrăvesc sau să-l spânzur. Sunt bun de făcut de urât. E un
motiv în plus să mă simt jalnic,
demn de plâns – după
ce a făcut tot ce era posibil, repetă. Și-a deschis
mintea și inima spre cunoștința necunoscutului. Acum nici
nu se mai aude, nici nu se mai vede clar. Ia să
te dai de trei ori peste cap, c-așa e bine.
Dovadă a unei mărginiri
Își e adus împotrivă. Sigur, a primit cu bucurie învățătura
cea curgătoare ca mierea. Una peste alta însă,
n-a ajuns nicăieri. Dovadă
a unei mărginiri. Aici, unde greutatea gravitației a slăbit
și e o senzație de durere generală,
imposibil de explicat,
e un sentiment neclar în tot. Dar nu te
grăbești nicăieri, nu? De parcă despre asta era vorba: „eu
am destul timp la dispoziție“ – doar că
te simți dezechilibrat. Crezi? Știi că ducă-se pe pustii nu
acceptă nici o îndreptare, ai păreri greșite, iar
suspiciunea provoacă tulburare…
Are o stare de toropeală. Auzi, în lupta lor pentru
smerenie, sfinții recurgeau
la o armă de foc, adică își țineau mintea în iad: „Ține-ți
mintea în iad și nu deznădăjdui!“ Săracii. Și
tu zici că ești adus împotriva ta
pe lumea asta. De ce te minți singur? Nu mai accepți nici
o explicație logică. Dai din cap –
sunt dezgustat. N-am rezistat încercărilor, toate
nu înseamnă nimic, de fapt, de ce să mă mai omor cu
firea?
După ce dai colțul, prin descompunători,
te întorci de unde ai plecat – și așa reapare echilibrul…
Chintesența
Comunică în particular cu cele neînsuflețite,
pe care le mănâncă și le bea în exces: e pofticios? Toate
câte le vede, le aude, le miroase, le pipăie și
le gustă îi sunt superioare, ele îl comandă – până se satură,
după care meditează la natura lor irațională, la
faptul că toate cele neînsuflețite i
se supun într-atât, că într-o zi îi vor cere socoteală. Și
că timpul nu va mai avea din ce parte să-l
apuce. E corect? Bună
ziua. Îl salută pe văcarul satului, se ferește
să nu calce în baligă, urcă încet dealul – în jur, flori în
iarba necosită și cireși sălbatici, cu cireșele
amare mici-mici, coapte, la ce folosesc? La frumusețe…
Dar el? La ce folosește? Ce caută el pe
aici, ce rost are, pus în evidență? Nu e mai important ceea
ce stă, măcar în parte, „ascuns în cauzele
sale“? Nedefinit pe scurt și cuprinzător. Iar comentează?
Îi e cald. nu mai știe la ce să se gândească.
În definitiv, fiecare lucru existent are felul lui de a fi –
nu e aici problema? Ar trebui să se
disculpe, să descopere în el ceea ce este, reprezentarea ei,
chintesența… Bate aerul cu mâna
dreaptă. Asudat, coboară dealul, calcă strâmb, înjură. Ar
fi cazul să se întoarcă. Unde? Unde-i răcoare.
Unde un semnal luminos se transformă într-unul electric?
Nu,
acolo îl strânge de gât singurătatea, din cauza
căreia a plecat și nu mai știe unde să se întoarcă. A ajuns
la mijloc. Repetă: dacă el moare, toate ale lui
dispar, nu? Că toate se trag din
tiparul succesiunilor lui, în timp. Spunea că-l
măsoară timpul din cap în picioare? Îl măsoară câmpul
gravitațional. În semn de umilință publică.
O anumită funcție
La mijloc e o degradare a trecutului, nu? A fost
oprit pe de lături, că are să i se comunice
un lucru bun, important – și
așteaptă. Și așteaptă. De când? De când e mic. Ridică din
umeri. A tot crescut trecutul din el. Întâi
i s-a comunicat că i s-a prelungit pedeapsa. Ăsta e un lucru
bun? Nu, din păcate s-a dovedit că sunt mai grabnice
nedreptățile de comunicat. Dar ce-am mai
făcut? Păi, tocmai asta e, că n-ai făcut. E un spectacol
prelungit al trufiei, știe de ce a fost oprit
aici, mai are încă de suferit, i se părea culmea că ar putea
avea parte de recunoștință. Într-o vreme
în care nimic nu mai merită, de ce să te ostenești? Sigur,
e un chin așteptarea, totuși, nu se poate, într-o zi
trebuie să i se comunice și un lucru
bun, important, deocamdată trebuie să suporte ce e mai
rău.
Tot ce-l miră e legat de faptul că a fost oprit
pe de lături, că are să i se comunice… Și nimic! Trăiește
în nesiguranță și e distrus de emoții.
Moare de rușine că nu poate fi mai mult decât e – un
ansamblu de organe legate între ele și
dispuse în așa fel, încât să poată îndeplini o anumită
funcție într-un sistem. Dacă ar avea darul
facerii de minuni… Se roagă să fie lăsat în plata Domnului.
La mijloc e o degradare a viitorului.