La trei decenii și jumătate de la prăbușirea comunismului, continuă să intereseze jurnalele intelectualilor care au avut curajul, în diferite etape ale regimului, să noteze ceea ce se întâmpla cu ei și cu cei din jur. În 2023 a fost anul jurnalului Anei Blandiana, în timp ce finalul anului trecut a aparținut însemnărilor intime ale lui Paul Cornea – întinse pe un interval de timp de nu mai puțin de opt decenii – și ale Tiei Șerbănescu.
Acestea din urmă, intitulate Femeia din fotografie. Jurnal 1987-1990, sunt la a doua ediție (prima a apărut în 2002 și nu a stârnit, din păcate, ecoul literar meritat). Publicistă de referință în ultimele cinci decenii și, totodată, scriitoare – autoare a patru volume de proză, apărute între 1973 și 1985 –, Tia Șerbănescu a fost unul dintre reperele demnității în presa românească, înainte și după 1989. Înainte, prin subtilitatea cu care a evitat să servească ideologia dominantă și prin gestul de curaj de a refuza să participe la denunțarea ziariștilor de la „România liberă“, arestați pentru că editaseră un ziar liber. După, prin susținerea lucidă și consecventă a democrației, a bunului-simț în viața publică și a orientării europene.
Rolul jucat de ea în presa post-decembristă a fost atât de pregnant, încât a ajuns să acopere, pentru publicul larg, evidența că avem de-a face cu o prozatoare a cărei activitate publicistică a fost consacrată, mai bine de un deceniu și jumătate, culturii și, înainte de orice, literaturii. Tia Șerbănescu a început, de fapt, prin a scrie critică literară, pentru care are calități evidente. În anii în care ține jurnal, este o ci titoare sagace, cu gust sigur (îi plac, dintre prozatori, Camil Petrescu, G. Călinescu, Marin Preda, dar îi analizează fără cruțare, în măreția și în scăderile lor), cultivă amintirea unei frumoase prietenii cu Dana Dumitriu și dezvoltă o alta, cu Gabriela Adameșteanu. În general, literatura este cea de-a doua referință a notelor ei intermitente din ultimii trei ani ai dictaturii ceaușiste. Cunoaște destul de bine lumea literară, îl citește – ca noi toți – pe Nicolae Manolescu și participă, trimisă de ziar, și la festivaluri literare: descrierea pe care o face, pe două pagini, unei ediții a Festivalului „Marin Preda“ de la Alexandria, este antologică, prin luciditatea evaluării condiției artistului sub comunism, puterea de penetrare a psihologiei scriitorilor mărunți și prin umorul (amar) conținut.
Femeia din fotografie este, așadar, jurnalul unei intelectuale care privește lumea din mai multe perspective convergente: cea a unei jurnaliste angajate, de voie, de nevoie, în presa oficială dintr-un regim totalitar (dar la un ziar ceva mai puțin închistat decât „Scânteia“), a unei scriitoare care se confruntă cu măsurile anti-culturale ale regimului, dar și a unei femei puternice, angrenată într-un sistem dominat de bărbați. Textul este complex, iar palierul documentar – cel pentru care citim de regulă textele confesive –, deși prezent, nu e dominant. După cum subliniază Gabriela Adameșteanu în prefața la această a doua ediție, Tia Șerbănescu nu scrie neapărat în jurnal cu gândul de a da seamă de evenimentele care o afectează, așa cum a făcut Ana Blandiana în cei doi ani în care și-a pierdut dreptul de semnătură. Reflecțiile din Femeia din fotografie, are dreptate Gabriela Adameșteanu, au o calitate prozastică de netăgăduit. De altfel, însăși autoarea lor meditează, din când în când, la destinul ei de scriitoare, la cărțile pe care le proiectează și la probabila substituție perfidă în care jurnalul – la care scrie cu o anume voluptate – preia treptat rolul crea ției epice obiective. Din loc în loc, introspecțiile sunt înlocuite de analize psiho lo gice ale unor persoane, apropiate sau publice. Tia Șerbănescu este de-o luciditate casantă, începând de la relațiile din propria ei familie (în care mama ei adoptivă este, de fapt, mătușă, iar mama biologică e recuperată afectiv mult mai târziu, după moartea celei adoptive). Un fragment antologic, care trădează prozatoarea de vocație, e reprezentat de paginile în care descrie mediul și raporturile din secția de corectură de la Întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918“. Dată afară de la „România liberă“ și exclusă din presă după ancheta din ianuarie 1989, care a urmat arestării lui Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă, Anton Uncu, Șerban Rădulescu Maier și Alexandru Chivoiu, Tia Șerbănescu a fost trimisă corectoare într-una din tipografiile bucureștene. Șocul despărțirii de Casa Scânteii – clădire cu o viață internă secretă, după cum o descrisese cu puțin timp înainte de declanșarea fatidicelor evenimente – este urmat de revelația unui nou mediu de lucru, cu altfel de personaje decât obedienții ziariști de partid între care lucrase până atunci. Femei gureșe și lipsite de pudoare, maiștri bătrâni nu lipsiți de curaj, bărbați misterioși și neverosimil de eleganți, cu toții trăind într-un soi de limb social, cheltuind, chiulind, făcându-și treaba de mântuială sau, dimpotrivă, conștiincios. Personajele (căci devin de-a dreptul niște personaje literare) sunt prinse în pagină de ochiul pătrunzător al noii lor colege, în rânduri care-mi amintesc de cele mai bune scene de redacție ale lui Marin Preda, din Delirul sau din Viața ca o pradă.
O problemă care rămâne ambiguă, inclusiv pentru cea care scrie aceste note intime, este cea a destinației jurnalului. Scria Tia Șerbănescu, în 1987-1989, pentru a publica, fie și într-un viitor incert, paginile de însemnări care documentează trecerea ei printr-un timp social apăsător și, totodată, prin două evenimente grave, care ar fi putut avea consecințe ireparabile (și poate ar fi și avut, dacă nu venea prăbușirea regimului comunist)? Nu aș da un răspuns pozitiv rapid. Poate că, pe undeva, orice scriitor scrie având în vedere, chiar la modul ideal, publicarea. Însă paginile din Femeia din fotografie poartă toate semnele unei sincerități duse până la cruzimea de sine și, totodată, ale unei precauții care atestă că destinul nefericit al inginerului Gheorghe Ursu – arestat și ucis pentru niște pagini de jurnal intim critice la adresa regimului – își pusese amprenta pe subconștientul tuturor celor care, în acei ani, au mai îndrăznit să facă însemnări zilnice. Unele evenimente, derulate înaintea confiscării agendei personale (survenită în 1988, pe Aeroportul Oto peni, la plecarea într-o excursie în fosta Republică Democrată Germană), sunt notate numai la modul aluziv sau prin eufemisme. Rareori este menționat numele lui Nicolae Ceaușescu sau al Elenei Ceaușescu, deși prin natura profesiei de gazetar la un ziar central autoarea a avut mai mult de-a face cu spectrele celor doi, decât, să zicem, un obscur inginer de la uzina comunală din Huedin. Sunt consemnate frigul din case și penuria alimentară, degradarea transportului în comun și a comerțului, a codului vestimentar și a comportamentului civic. Viața de redacție a unui cotidian comunist este și ea redată în pagini de tipologie umană de mare subtilitate (o paralelă cu memoriile lui Petre Mihai Băcanu este, la acest capitol, inevitabilă: de multe ori, observațiile coincid). Nu am însă de unde ști dacă atunci, în 1987-1989, autoarea întrezărea cu adevărat posibilitatea publicării jurnalului. Așa cum mărturisește ea însăși, obișnuia să noteze tot soiul de observații și de idei în carnetele pe care le poartă cu ea peste tot: chiar și în călătoria în RDG, deși ar fi trebuit să știe că în 1988 nu se mai puteau scoate din țară „înscrisuri“, iar controlul bagajelor personale devenise foarte strict.
Am lăsat la urmă ceea ce m-a impresionat cel mai tare și, cred, îi marchează pe toți cei care citesc acest jurnal complex. Și anume, puterea pe care o are proza Tiei Șerbănescu de a reda, peste timp, atmosfera apăsătoare a ultimilor ani de dictatură comunistă, surprinși în calitatea lor de epitom al întregii perioade. Atmosferă care nu este alcătuită numai din elemente materiale lesne recognoscibile de către cei care le-au trăit: lipsurile de tot felul, precaritatea raporturilor sociale, goana permanentă după cele necesare unei penibile supraviețuiri, restricțiile ș.a.m.d. Această atmosferă cenușie, de plumb parcă, e alcătuită și din degradarea oamenilor, din proliferarea absurdului în viața de zi cu zi, din răspândirea bolilor, din aglomerarea de morți sumbre (în jurnal, Dana Dumitriu, dar și George Ivașcu, Șerban Cioculescu, Mihai Beniuc și, nu în ultimul rând, falsa moarte a lui Alexandru Graur). Autoarea este un adevărat seismograf al clătinării ființei românești, de la lumea țărănească – Tia Șerbănescu este ialomițeancă, o categorie aparte în lumea satului de câmpie – la cea intelectuală. Oamenii înșiși se urâțesc, scad, își pierd inevitabil strălucirea: pilduitoare mi se pare evoluția felului în care este receptat Nicolae Manolescu, unul dintre vârfurile intelectuale și morale ale epocii.
Femeia din fotografie este unul dintre jurnalele intelectuale fundamen tale ale epocii Ceaușescu. Nu atât prin bogăția amănuntului, cât prin luciditatea celei care scrie și prin capacitatea ei de a cuprinde sensul unei perioade tulburi, extrem de triste, din istoria recentă.