Admir foarte mult ideea Jocurilor Paraolimpice, faptul că li se dă o șansă persoanelor cu handicap să se prezinte în competiții, să-și arate, mai mult decît alții, voința, spiritul de învingător. E un mare gest umanitar, o șansă pentru mii de sportivi să arate că nu sînt învinși de accidentele vieții, că nu există „nu se poate“. Da, trăim într-o lume mai bună din punctul ăsta de vedere, mai bună decît atunci cînd oamenii cu handicap erau refuzații societății, marginalii, paria.
Admir aceste jocuri, dar nu mă pot uita la ele. Mi se frînge inima, mi se pune un nod în stomac, mă simt vinovat, pentru că am avut șansa de a mă naște cît de cît întreg.
Totuși, a ajuns la mine un video de la recentele Jocuri Paraolimpice pariziene. Un sportiv în cîrje, cu un picior lipsă, se apropie de linia de unde se ia avînt pentru săritura în înălțime. Ștacheta este destul de înaltă. Omul își lasă cîrjele să cadă, se echilibrează într-un singur picior, cere în ajutor aplauzele publicului care sînt foarte generoase…, apoi țopăind foarte hotărît, aleargă, pot spune așa, într-un picior și, cu un avînt incredibil, sare peste ștachetă. Am rămas cu gura căscată… Ce om puternic! Cred că am privit secvența, cu inima strînsă, ce-i drept, cu nodul în stomac, de mai multe ori. Nu, nu e trucaj. La fiecare vizionare mi se pare incredibil că acest bărbat care vine la concurs în cîrje va putea să sară ștacheta…
Cam tot pe cînd am văzut această secvență tulburătoare (pentru mine, cel puțin), am dat peste un articol despre Sarah Biffin, o pictoriță britanică din perioada Reginei Victoria, care s-a născut fără mîini și fără picioare. Da, o pictoriță fără mîini, contrazicînd, anulînd expresia „are o mînă de pictor“ sau „un pictor cu mînă bună“. Nu, ea nu avea nicio mînă. În plus, nu avea nici picioare (am văzut, acum niște ani, un băiat fără mîini care desena cu un picior, impresionant și el).
Sarah Biffin s-a născut cu o malformație într-o familie de fermieri din Somerset: fără mîini, cu picioare atrofiate cu care nu putea merge. O făptură umană incompletă, destinată, în acele vremuri, bîlciurilor și circului. Cum Sarah era pasionată de pictură, încerca să deseneze ținînd pensula și creionul între dinți. A fost luată sub aripa unui pictor, un anume Dukes, care a expus-o la diverse bîlciuri, tîrgoveții înghesuindu-se să-i cumpere miniaturile. Era plătită mizerabil, dar, totuși, pusă în valoare, chiar dacă la un nivel „vulgar“.
Faima i s-a răspîndit repede și Sarah a ajuns să fie remarcată de George Douglas, conte de Moron, membru în Camera Lorzilor. Suflet milos, nobilul i-a oferit cursuri cu pictorul și miniaturistul William Marshal Craig (pictor în acuarelă al Reginei, printre altele). Evident, tot la intervenția lordului Douglas, Sarah a părăsit trupa lui Dukes și, în 1819, s-a instalat, singură, la Londra. Cred că, în acest caz, „singură“ nu înseamnă chiar fără nimeni prin preajmă, avînd în vedere că nu putea nici să meargă, nici să-și aștearnă sau să se îmbrace, nici să-și gătească…
Ducele de Sussex de atunci (că acum titlul îi aparține prințului rătăcitor Henry) a prezentat cîteva lucrări ale ei Societății de Arte care, în 1821, i-a acordat un premiu. În același an a expus patru portrete la Royal Academy. Printre cei care au ajutat-o financiar au fost regele George al III-lea și regina Victoria, care i-a comandat pictoriței fără brațe un portret al tatălui ei, regele Edward. Tabloul a fost realizat în 1839, iar astăzi poate fi admirat în Royal Collection Trust.
Poate părea incredibil, dar Sarah a fost cerută în căsătorie în 1824 de William Stephen Wright, un amploaiat de bancă. Previzibil, căsătoria n-a durat prea mult, soțul profitînd mai mult de bănuții soției decît de viața în cuplu. După moartea protectorului ei principal, lordul George Douglas, situația pictoriței a devenit tot mai precară. Drept care, în 1827, s-a retras la Liverpool. A murit în toamna anului 1850, la vîrsta de 66 de ani.
Uitarea s-a așternut decenii la rînd peste opera incredibilă a acestei femei care a învins adversitățile, handicapul și prejudecățile, crezînd și luptîndu-se să demonstreze că are talent.
A revenit în atenția publicului în 2019, cînd o lucrare de-a sa s-a vîndut cu aproape 3000 de euro. De atunci, cota ei a crescut, ajungîndu-se la 200.000 de euro, astăzi.
Comentînd unul din cele cîteva autoportrete semnate de Sarah Biffin și aduse în atenția publicului de azi, Emma Rutherford, specialistă în miniaturi la o mare galerie de artă londoneză, scrie: „Biffin este o figură puternică, deoarece a depășit nu doar prejudecățile epocii față de femeile artiste profesioniste, ci și pe cele față de persoanele considerate monștri de bâlci. De la naștere, șansa nu a fost de partea ei, dar aici ni se prezintă, prin acest autoportret pe care l-a făcut, imaginea pe care ea dorea să o prezinte lumii. Aici, ea se dezvăluie, în primul rând, ca artistă, înconjurată de uneltele meseriei sale, inclusiv această pensulă așezată în mâneca sa, pregătită să primească vopseaua.“
Cred că această poveste a unei artiste ieșite din normă ar trebui să ne vină în minte atunci cînd sîntem dezarmați, deprimați, depășiți de evenimente, descurajați. Deși născută într-o fermă, tîrîtă prin bîlciuri, exploatată, încrederea în sine a adus-o pe Sarah Biffin în situația de a picta regi și regine.
Cînd viața nu-ți dă mîini, te poți ține cu dinții de visul tău.