Reproșându-i cândva de câteva ori că este leneș asemenea lui Antipa, George Bălăiță m-a asigurat că are nepublicate, în sertare, mii de pagini (!) și nu prea i-am dat crezare, gândindu-mă la felul de a fi al protagonistului său. În viitor se va lămuri sau nu dacă scrisul lui George Bălăiță, ivit dintr-o necesitate ontică, se va concretiza și prin publicarea respectivelor pagini (oare ce s-a ales de ele, dacă într-adevăr există?). Și aceasta, deoarece autorul cărții Ucenicul neascultător se bucura câteodată mai mult de cărțile aflate in statu nascendi în sufletul și în mintea lui decât de acelea ajunse în mâna cititorilor. Spaţiul său romanesc nu a fost unul de refugiu reconfortant propus cititorilor (Lumea în două zile necesită o lectură atentă), ci o lume făurită pentru regăsirea şi păstrarea propriei matrici identitare a autorului ei. George Bălăiță considera scrisul ca fiind rezistent în sine, iar nu destinat neapărat unui public anume, deoarece prin intermediul lui exprima ceea ce credea că-i aparține. El era convins că, fără harul de a gândi creator pe cont propriu lumi imaginare, care includ, dar depăşesc datele cotidianului brut, nu se ajunge nicăieri. O modalitate proprie lui de a aduce realitatea în propriul text a fost de a crea imaginea Scribului. Motivul jocului l-a fascinat întotdeauna pe George Bălăiță, fie că scriitorul a făcut trimitere la regulile aceluia numit „marocco“, fie că a inventat unul numit „palladion“, ori că a susținut o rubrică, la Radio România Cultural, intitulată „Domino“. „Demonul jucăuş“, la care a făcut referire Nicolae Manolescu, în capitolul dedicat lui în Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, sugerează obsesia pentru joc și face trimitere tocmai la ideea pluralităţii existenţelor romaneşti. Totodată, este o consecință a dorinţei romancierului de a-și proiecta imaginea de sine în operă, de a o folosi în rol de oglindă, unde să se poată privi dând jos masca purtată în societate. Pentru George Bălăiță, jocul a fost o manieră prin care s-a cunoscut mai bine pe sine prin intermediul analizei minuțioase a caracterelor personajelor pe care le-a conturat în operă. Cele două instanţe, situate la câte un capăt al actului de creaţie, s-au completat astfel una pe cealaltă, adevărul obiectiv şi acela subiectiv trebuind bine cumpănite în balanţă, pentru a se putea menţine un echilibru existenţial. Narând despre personaje, autorul s-a dezvăluit de fapt pe sine, pentru că fiecare dintre protagoniști îi trăda o altă latură a personalităţii sale, la fel cum, narând despre sine, și-a descris personajele. George Bălăiță a nutrit convingerea că singura convenție narativă acceptabilă pentru roman este povestirea, între omul care vorbeşte şi omul care scrie creându-se o falie de nelipit. Prin urmare, George Bălăiță nu a crezut, în manieră camilpetresciană, că poate fi sincer doar la persoana întâi, care i s-a părut prea vanitoasă și megalomană. A simțit că narațiunea la persoana a treia îi conferă mai multă libertate imaginativă. Iată ce i se spunea Taniei Radu, în cadrul unui interviu: „Nu mai sunt chiar aşa de convins ca în tinereţe că prozei îi stă mult mai bine persoana a III-a decât persoana I“ („Cubul este gândit. Sfera e ivită din neant“, în George Bălăiţă, Opere III. Marocco (II), Editura Polirom, Iași, 2011, p. 326). Lui C. Stănescu i se confesa în mod similar: „Când scriu, contez mai degrabă pe persoana a treia. E mai onestă, îmi dă mai multă libertate de mişcare, imaginaţia mea lucrează mai bine cu el sau cu ea, cu ei decât cu eu! (s.a.)“ („Între omul care vorbeşte şi omul care scrie este un gol de netrecut“, Ibidem, p. 340). Și mai tranșant îi răspunde lui Ion Simuţ: „Mă lepăd de aroganţa persoanei întâi singular, mă feresc de ipocrizia persoanei a doua plural“ („Fără harul de a gândi pe cont propriu lumi imaginare, care includ, dar depăşesc cotidianul, te duci numai la vale, nu urci nicăieri“, Ibidem, p. 378). Altfel spus, scriitorul există în lumea inventată de el, dar nu în calitate de posibil personaj, ci de regizor, conducând-o, în timp ce dă impresia că o trăieşte. Detaşarea auctorială este necesară pentru realizarea unui act corect de lectură. În volumul de proză scurtă cu tentă autobiografică, Nopţile unui provincial, pe autenticul scriitor Bălăiță îl regăsim în felul în care se cufundă în lumea pe care a zămislit-o și cum își prezintă personajele. Lumea literaturii îi cuprinde existenţa, el lăsându-se, asemenea personajului întruchipat de judecătorul Viziru, acaparat, trăit de propriul scris. Dorinţa de a pune în acord sinele şi scriitura este o variabilă a căutării personajelor, fie că este vorba de judecătorii Viziru sau Alexandru Ionescu, de Naum Capdeaur sau de Ilie Palaloga, dar şi de Antipa, și la care dorinţa este de a crea omul prin intermediul cuvântului. Universul din care şi-a ales George Bălăiță sevele creatoare este tocmai acela livresc, împătimitul de lectură punând pe seama propriilor personaje cea mai mare parte a cărților citite de el. Importanţa actului lecturii transgresa limitele realului, trecând în spaţiul ficţional, după cum și reciproca era valabilă. De aceea, cred că este posibil ca romancierul, asemenea lui Antipa, să fi adunat cărţi pe care să le fi aşezat în rafturi și apoi să fi trecut mult timp în care să nu fi întins mâna pentru vreuna dintre ele. În schimb, ar fi urmat perioade când ar fi citit fără întrerupere, făcând sublinieri cu creionul, notând într-un caiet gros sau pe mici bucăţi de hârtie pe care să le fi aruncat apoi în sertare. Sau să fi zăbovit câteva ore deasupra unei pagini de carte, spunând că se perfecţionează într-o metodă americană de… citire rapidă potrivit căreia „poți ajunge să citești o pagină într-un timp la fel de scurt cu cel pe care-l folosești ca să întorci pagina“. (George Bălăiță, Lumea în două zile, Editura Eminescu, București, 1985, p. 19). Romanul Ucenicul neascultător a fost de fapt un preludiu de nu mai puțin de 500 de pagini la o carte pe care autorul o gândise și o concepuse încă înainte de a debuta editorial. Era o carte scrisă pe bucăți ce trebuia să însumeze tot ce putea închipui și, după puterile lui, cuprinde cu experiența lui de prozator. Masivul op includea mai bine de trei sferturi din introducerea de 500 de pagini a volumului Ucenicul neascultător și cuprindea câteva romane pe care nu le-a tipărit, dar existau deja. Dacă ar fi dus la bun sfârşit proiectul pe care și-l propusese, dialogul dintre componentele operei sale ar fi fost şi mai evident, sporind zestrea simbolică și valoarea întregului. După propria mărturisire, făcută lui C. Stănescu, „la mine realitatea se confundă cu ficţiunea, sunt într-amândouă odată“ (George Bălăiţă, op. cit., p. 340), într-o atât de puternică osmoză, încât are justificare faptică în lumea ficţională aserțiunea: „Antipa ăsta este parte din biografia mea. În carne şi oase! Un tip de la care mi se trag şi bune, şi mai puţin bune, dacă nu chiar rele. Îl accept, mi-l asum, e drept, ne vedem din ce în ce mai rar, dar există acolo. Un fel de frate geamăn, dar nu cazul indigo, nu semănăm nici pe dinăuntru, nici pe dinafară.“ (George Bălăiţă, „Sunt un produs al lumii inventate de mine“, interviu consemnat de Ioana Revnic, Ibidem, p. 462). De exemplu, iubirea pentru lumea cărţilor și plăcerea lecturii sunt vădite atât în realitatea obiectivă a autorului, cât şi în aceea subiectivă a ființei de hârtie. Diferenţa dintre realitate şi ficţiune este una minimă, de grosimea unei sticle de geam, pecetea obiectivităţii sau a subiectivităţii realităţii contemplate depinzând de partea în care se plasează una dintre aceste instanțe.
Actul lecturii reprezintă pentru Antipa tocmai modalitatea specifică de pregătire pentru noaptea de veghe a adevăratei sărbători din solstițiala și saturnalica zi de 21 decembrie. Din acest motiv, putem bănui contaminarea cu o oarecare notă de biografism, deşi lui George Bălăiță nu i-a surâs niciodată ideea de a-i fi suprapusă identitatea peste aceea a personajului sau să ajungă în situația de a exclama: „Antipa, c’est moi!“ Lectura lui Cehov i-a ameliorat câteodată suferinţa pricinuită de sindromul Gogol. Realizat cu adevărat sau doar mimat, faptul de a citi se petrece între limitele unui veritabil ritual menit să-l sustragă din lumea exterioară şi să-l cufunde în abisul insondabil al propriei ființe. O primă condiție pentru a citi este să treacă „dincolo“ – un loc desemnat printr-un adverb a cărui indeterminare îl face să fie interpretabil, dar este cu certitudine spațiul recluzionar propice germinării ficţionale, în care frenezia vieţii reale face loc reflecţiei actului creator. În timpul „sacru“ al sărbătoririi în avans a Crăciunului, semnificaţia acestuia este acoperită de prezența unui birou în care nu lucrează nimeni şi care, spre deosebire de prima cameră, dominată de oglinda magică, se numeşte „camera fotoliului“.
Dacă este să mă refer la cronica unor morţi anunţate în Lumea în două zile, pot spune că George Bălăiță (la care actul lecturii și pofta de ficţiune se transformaseră într-un adevărat ritual) a moțăit și apoi a ațipit definitiv (domestic sau infernal?) în adâncul fotoliu Baroni într-o noapte de Înviere. În tainica prezență a Luminii christice, solstițialul personaj Antipa sărbătorea în avans, păgânește, Crăciunul, iar autorul său a părăsit în mod creștinesc și, vrând-nevrând, sărbătoresc această lume, în noaptea Învierii. În spiritul glumelor macabre făcute la cârciuma lui Moiselini, este posibil ca George Bălăiță să fi avut deja certificatul de deces completat premonitoriu de „funcționarul neantului“ Antipa, pentru că nu se impune neapărat unui romancier să fie un spirit religios pentru a concepe o carte cu structură biblică, ci să fie animat de o credinţă mitică în puterea de regenerare a lumii. Lumea închipuită de George Bălăiță a fost un amalgam de cuprinzătoare iluzie a ficţiunii romanești şi de regăsibilă identitate autobiografică. Îl imaginez instalat comod la cele veșnice, asemenea lui Antipa în întunecimea braţelor fotoliului Baroni, și începând să recitească romanul lăsat și istoriei noastre literare: Lumea în două zile. Cred totuși că Antipa, c’est lui.