Avem ce avem cu obiectele ceremoniale. După enormul tapaj al furtului de la Muzeul Drents, am ajuns din nou pe paginile întâi ale ziarelor: un românaș plin de avânt a pătruns în altarul Bisericii Sfântul Petru din Vatican și a vandalizat mai multe candelabre vechi de peste două sute de ani. Spre deosebire de atacul din muzeul olandez, filmat doar de o cameră de securitate îndepărtată, isprava compatriotului nostru, desfășurată în plină zi, a fost surprinsă pe telefoanele mobile din toate unghiurile. La prima vedere, pare actul unui nebun. Un nebun agil: a sărit sprinten în altar și a început, gospodărește, să dărâme tot ce a întâlnit în cale. Tot românește-gospodărește a lucrat și Corpul de control al primului ministru, trimis să descopere neregulile comise de Muzeul Național de Istorie și de Ministerul Culturii cu ocazia organizării expoziției din Olanda. Dacă n-ar fi de plâns, concluziile înaltei comisii ar fi de râs. Un râs homeric. Iată ce au identificat cei mai pricepuți dintre pricepuții într-ale controalelor din țară: unu, că lipsea o hârtie din partea consiliului de administrație al Muzeului. Și, doi: că nu s-a făcut reevaluarea, la termen, a valorii exponatelor. Dacă a doua constatare are o relevanță oarecare, prima intră în categoria comicăriilor funcționărești care fac ravagii în administrația din România. E mentalitatea „acoperirii cu hârtii“, adică a pasării responsabilității în așa fel încât, în cele din urmă, să rezulte că deși toți sunt culpabili, nimeni nu e vinovat. Chiar ne imaginăm că acordul, pur formal, al consiliului de administrație al Muzeului de Istorie i-ar fi inhibat pe hoți? Realitatea e că indiferent câte tone de maculatură administrativă s-ar fi emis la București, peretele muzeului din Assen tot ar fi fost spulberat cu explozibil. Cealaltă chestiune, a evaluării periodice a obiectelor de artă, poate fi însă pusă în discuție. Nu pentru valoarea ca atare a coifului și a brățărilor – știm doar că e inestimabilă! –, ci pentru faptul general că dacă în România e ceva batjocorit, acelea sunt procedurile. Pur și simplu, suntem incapabili să respectăm regulile. Scurtătura, pila și bacșișul sunt instrumentele magice prin care rezolvăm orice. De când partidul unic s-a spart în mai multe formațiuni politice, s-au schimbat multe, dar nu metehnele. De îndată ce ajung la putere, partidele preiau viciile pe care, pe când erau în opoziție, le combăteau, chipurile, și duc mai departe – ba chiar îl perfecționează – șirul de abuzuri, ticăloșii și nemernicii. î n eventualitatea cu totul nedorită că obiectele de patrimoniu nu vor fi recuperate, probabil că despăgubirile vor fi mai mici decât cele la care ar fi dus reconsiderarea valorii lor. Dar nu milioanele în plus sau în minus ne vor consola de pierderea ireparabilă. Poate că minunatul coif de la Coțofănești devine un prilej să medităm la multele daruri de care avem parte și pe care le batjocorim prin neatenția, indolența și chiar inconștiența de care dăm dovadă. Și nu e vorba de daruri materiale. Cei treizeci și cinci de ani de la căderea comunismului arată că nu știm să apreciem nimic din ce ni s-a oferit pe tavă – începând chiar cu darul suprem – libertatea. După cum evoluează lucrurile, va urma un potop de reglementări, de înăspriri ale procedurilor și de fanfaronade menite să acopere ceea ce nu poate fi acoperit: incapacitatea noastră structurală de a avea o conduită în acord cu pactele scrise și nescrise ale vieții sociale. Primul lucru care se întâmplă în România e ca, de îndată ce s-a dat o lege, să găsești metodele de a o eluda, frauda ori compromite. Legi avem din abundență și nu toate sunt proaste. Problema e că nu le respectă nimeni. Așa cum dovedește și nefericitul eveniment de la Muzeul Drents, intrăm în panică de îndată ce ne găsim în fața unei situații neașteptate. De ce? Pentru că, în mod difuz, ne simțim mereu cu musca pe căciulă. Facem atâtea potlogării, încât un rest de onestitate ne avertizează că nu suntem niciodată complet curați. Ne-am repezit să descoperim ce greșeli s-au comis la noi acasă – și s-au comis destule –, dar pierdem din vedere imaginea de ansamblu. Și anume, faptul că obiectele de artă nu au fost furate la București, ci la Assen, iar partea olandeză e în întregime responsabilă pentru cele întâmplate. Olandezii au fost luați cu totul prin surprindere de hărmălaia de la București, de smulgerea publică a părului din cap și de țipetele autoacuzatoare. Dincolo de aspectele menționate, care nu au afectat totuși siguranța transportului – o chestiune esențială în astfel de cazuri –, nu avem nicio vină că cei de la Drents s-au dovedit incapabili să se ridice la înălțimea așteptărilor. În mod cert, prestigiul muzeului batav (că tot vorbim de istorie veche) are deja de suferit. Viitorii colaboratori vor pretinde garanții sporite și măsuri de securitate care să excludă posibilitatea repetării unor întâmplări de acest tip. Dar asta nu-i va determina să-și înceteze activitatea și să se acuze prostește unii pe alții. Vor organiza alte expoziții de valoare și vor figura în continuare pe harta culturală drept un loc de mare atractivitate. Noi, în schimb, ne vom bălăcări între noi la nesfârșit, ținând-o dintr-o acuzație în alta. În mod predictibil, va crește gradul de ostilitate față de orice idee de deschidere și colaborare cu „străinii“. Din câte știu, a fost reluată munca la un monstruos Cod al Patrimoniului Cultural, ce părea a fi fost abandonat în urma argumentelor și protestelor mediului artistic. E un document de sorginte naționalistă, pentru care creatorii, mediul privat și societatea nu există. Există doar statul. Însă România e o realitate spirituală, istorică și umană mult mai complexă decât birocrația anxioasă și mefientă ce se pretinde a fi statul. Ceea ce arată că, în multe segmente, viața socială e guvernată, conștient sau nu, de un principiu fascist de cea mai pură extracție mussoliniană. El e rezumat de faimosul slogan: „Nimic fără stat, nimic în afara statului, nimic împotriva statului“, rostit de „Il Duce“ într-un discurs din 1925. Aplicat în domeniul artei, el va însemna o înghețare (cu tot ce presupune acest lucru) a circulației valorilor artistice, lăsând la mâna unor funcționari pani cați decizia asupra acestora. Proiectatul Cod al Patrimoniului își pro pune să legifereze ceea ce, pe vremea comunismului, era abuz și manifestare a puterii discreționare. Zâzania care a intrat în societatea românească se va amplifica în viitorul imediat și va da în clocot. u n prim exemplu îl avem în somația adresată de Complexul Muzeal Național „Moldova“ din Iași de a-și recăpăta Tezaurul getic de la Cucuteni-Băiceni, aflat în stare de „export tem porar“ (de peste o jumătate de secol!), la Muzeul Național de Istorie din București. La inaugurarea acestuia din urmă, în 1970, partidul comunist decisese ca toate obiectele vechi de aur și argint să fie aduse în Capitală. Actualul director al Muzeului Moldova și-a motivat cererea susținând că, dacă respectivele podoabe au fost trimise la București „pe bază de transfer, tot pe bază de transfer se pot întoarce acasă“. De menționat că și acest tezaur getic include, pe lângă „artefacte din aur, cu caracter ritualic și apotropaic, majoritatea în stare fragmentară“, „două brățări spiralate, un colan, aplice de harnașament și decorațiuni vestimentare“, atenție!, și un coif. Unul de „tip mithraic, cu diferite reprezentări simbolice“. Cu alte cuvinte, foarte asemănător cu cel furat în Olanda. În clipa de față, valoarea simbolică (și emoțională) a coifurilor a crescut exponențial. Sunt foarte curios ce vor decide autoritățile române în legătură cu cererea în aparență legitimă a muzeului din Iași. Și iată cum, din senin, s-a declanșat și un straniu război al coifurilor… În ciuda muțeniei încăpățânate a celor trei suspecți care ar fi comis jaful de la Muzeul Drents (zilele trecute a fost identificat și un al patrulea – surprins de camere cumpărând un baros identic cu cel folosit pentru spargerea vitrinelor), stadiul cercetărilor bate pasul pe loc. Din păcate, orice întârziere reduce drastic șansele ca obiectele să fie recuperate. Refuzul celor arestați (al patrulea suspect n-a fost deocamdată prins) de a da declarații nu e de bun augur. Teoretic, aceștia ar putea fi nevinovați. În același timp, nu e exclus ca ei să fi adoptat o strategie atent elaborată, a tergiversării până când piesele furate vor fi fost puse la adăpost, sau, Doamne ferește, distruse. Obiectele despre care vorbim sunt de o valoare inestimabilă. Pe ele le vrem înapoi, și nu scuzele olandezilor și milioanele de dolari ce vor rezulta din despăgubire. Atunci când s-a procedat la asigurarea artefactelor, s-a făcut în mod implicit și o (re)evaluare a lor. Ar fi important de aflat, de pildă, la ce sume a fost asigurat coiful în multiplele lui peripluri anterioare (la Paris, Lisabona, Stockholm, Frankfurt, Florența etc). A fost vorba de aceeași sumă, ori ea a variat după caz? Acest exercițiu, și nu subiectivitatea unor așa-ziși specialiști, ne-ar spune mai mult și mai exact despre echivalentul în bani al coifului. Pentru că valoarea operei de artă constă în capacitatea ei de circulație, și nu în prețăluirea negustorească a contabililor. Și nici în zăvorârea ei în cine știe ce hrube, în acord cu întunecatul Cod al Patrimoniului Cultural născocit de minți obtuze și înfricoșate.