„Sărbătorile din ianuarie“ – le mai ține minte cineva? Sunt, probabil, uitate de majoritatea românilor care au avut a face cu ele înainte de 1989. Păcat! Atunci când ne plângem de greutățile zilnice, când ne indignăm de ineficiența guvernului, când suntem tentați să credem că totul merge din rău în mai rău, ei bine, să ne amintim atunci de „sărbătorile din ianuarie“ și să ne vină inima la loc.
Sintagma evocată mai sus se baza pe o antifrază șocantă: acele zile de ianuarie erau sărbători doar pentru cuplul diabolic de conducători ai țării și pentru câțiva dintre apropiații lor. Pentru restul oamenilor era mai degrabă prelungirea unui coșmar.
S-a întâmplat ca zilele de naștere ale Ceaușeștilor să cadă în luna ianuarie – și de aici dezastrul! Când paranoia celor doi a luat forme grave, ei nu s-au mai mulțumit cu omagii de circumstanță sau cu câteva reuniuni aniversare, le-a trebuit din ce în ce mai mult: titluri oficiale, multe inventate, înalte ordine și medalii, omagii sub forma unor volume masive, numere speciale în toate revistele etc. Asta ca să nu mai vorbim de radio și de televiziune: luna ianuarie se ocupa în întregime cu emisiuni consacrate șefilor supremi, cu vizite de lucru, spectacole tematice, simpozioane și așa mai departe. Privită din afară, România lua în luna ianuarie aspectul unui balamuc, în care se aflau internați zeci de mii de oameni de toate vârstele.
Luna ianuarie materializa coșmarul mai ales pentru scriitori și pentru publicațiile culturale. Cu ce să umpli reviste întregi, pagini peste pagini, ce să tot publici în numerele consacrate explicit cuplului? Imaginația și rezistența nervoasă a șefilor de reviste se aflau puse la grea încercare. Ei aveau să scrie editorialele nesemnate și aveau la dispoziție câțiva scriitorași de serviciu, bieți refuzați ai altor perioade, dar care se specializaseră în „omagii“. Scriitorii adevărați se ascundeau, refuzau, se declarau bolnavi.
Într-o zi de ianuarie, cu puțin înainte de ianuarie 1990, așteptând la ușa cabinetului unui personaj important de la Uniunea Scriitorilor, un confrate a surprins involuntar următoarea conversație telefonică din cabinetul alăturat: „Alo! Mă auzi? Fii atentă! Îmi trebuie o poezie pentru Tovarășa. Să aibă zece strofe, fiecare strofă de patru versuri, catrene deci, îmi trebuie până mâine! Faci ce știi, mâine să am poezia!“
Replicile interlocutoarei nu se auzeau, dar se puteau ușor bănui: orice încercare de sustragere, de amânare, era strivită nemilos de vocea tunătoare care nu suporta niciun refuz. Pentru respectiva poetă începea ziua cea mai lungă a anului.
Caracterul destructiv al „sărbătorilor din ianuarie“ lua aspecte nebănuite. Nimeni nu se gândea atunci și nu se mai gândește astăzi la suferințele îndurate de autorii de serviciu, de acei scriitori specializați în propagandă. Pentru infime avantaje materiale, ei sufereau cumplit: nu doar disprețul de pe figurile tuturor cunoscuților, dar și adânca desconsiderare din propriii lor ochi. Solicitați doar în ianuarie, nu le rămânea nicio iluzie cu privire la valoarea reală a literaturii lor, cu privire la eventuala ei supraviețuire. Clasați deja în ochii contemporanilor, își închipuiau ușor cum aveau să fie priviți peste nu multă vreme, atunci când nebunia va deveni istorie.
Și astfel respectivele sărbători se transformau pentru toată lumea în calvarul lunii ianuarie. Să savurăm fiecare zi a unei luni ianuarie trăite în condiții de normalitate!